Treceți la conținutul principal

Sunt dusă!

Așa-mi vine câteodată să plec în lume! Și jur că nu-mi vine rar. Întotdeauna am vrut să am o amărâtă de cabană aproape de ocean, într-un loc unde e cald mereu, unde pot fi mereu țigancă naturală (așa cum mă numește tata de când eram mică), unde nu am nevoie de șapte pături să mă încălzesc și unde mă pot bucura de soare forever. Și de fiecare dată mă trezește urâtul ăsta de creier spunându-mi deloc subtil că oamenii nu trăiesc pe bețe și că trebuie să muncesc. Citeam recent un articol foarte argumentat despre de ce să nu te mai întorci în România sau de ce să o părăsești. Pfff... atâtea motive pro și contra sunt, că nici nu mă gândesc să deschid subiectul ăsta. 

Eu știu acum ce vreau: vreau să fiu în mai multe părți în același timp! Nuuu se poate știiu, nu începeți! Atunci vreau să plec exact când vreau eu și să mă întorc exact când mi se face mie dor. Da! Dor de mama și de tata (ca o copchilă răsfățată ce m-au făcut), dor de "România asta oribilă" (cum spun mulți), dor de acasă și "a meu tot", dor de bunici, dor de borș cu fasole și de ciorbă de salată, dor de moldoveni, de ardeleni, de olteni și de cuvinte cu "i"-uri insuficiente, dor de zoaie și de ploaie, dor de-ale noastre de aici. Când sunt aici vreau în lume și mereu am vrut în lume și mereu m-am dus... 
La 12 ani am decis: "plec în lume!" și dusă am fost. M-am întors mereu și am știut întotdeauna că toate cele vor fi la loc când mă întorc, ba îmbunătățite. Așa a și fost mereu. Mai nou, am descoperit că s-ar putea ca unele și altele totuși să nu stea după mine și că bunicii se corodează, buruiana distanței crește și că sufletul se face tot mai mic la distanță de ea, de familia mea.

So, mă duc unde vreau și unde mă apucă, dar rădăcini nu mai prind încă odată... le am acolo, le las acolo și mă întorc la ele des, să le ud, să le plivesc, să le pup și să le îmbrățișez. Am mai descoperit că acăsucă este în orice loc se cuibărește iubirea în suflet, oriunde există senzația bună de déjà vu, oriunde te trezești cu odihna în traistă, oriunde te trezești zâmbind, oriunde mergi sau stai cu entuziasm și cu o bucurie exaltantă la pachet.

Vorba aia home is where the love is.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Ce vrei să zici?

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis:
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »