Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață...

Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui.

Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi fie o foarte bună prietenă și să-mi spună, a fost o și mai bună prietenă și a zâmbit și m-a calmat spunându-mi că ea nu îl crede în stare să facă așa ceva, că se vede că mă iubește...

Mă rog. Trece momentul, vine weekendul și fiind liberi, eu răcită cobză și cu frisoane și din alea, îi spun că vreau să fac niște salată și ceva mâncare, și să mă apuc de curățenie (așa fac eu mereu, haos: mă apuc de toate odată, după niște ani în care nu am avut niciun chef, și scot tot de peste tot și fac ca la nebuni în casă până termin). El îmi zice că se duce la piață ca să aducă legume proaspete pentru salată și că vine rapid, în maxim 20 de minute. Eu îmi leg așa o eșarfă din aia fundiță la cap (să nu mă tragă curentul), îmi iau niște izmene comode și un hanorac imens care îmi tot cădea de pe un umăr pe altul și mă apuc de treabă. Atâta am răscolit casa aia, de mai rămăsese o carpețică în mijlocul bucătăriei pe jos (restul erau toate scoase pe balcon), pe care stăteam eu să nu răcesc mai rău și învârteam în oală cu aspectul meu de gospodină rapperiță răcită și acră ca o lămâie. Trecuse cam o oră de când dumnealui nu a mai venit. Iar mi s-a aprins mie becul evil care îmi spunea că ceva e necurat la mijloc așa dintr-o dată. Și îl sun și încep să mă răstesc: da ce faci? cumperi toată piața? cât mai stai? pe unde ești? ... și el: păi sunt în fața blocului, acu urc.

Urcă sus, și văd cu coada ochiului (că eram supărată vezi-Doamne), că are tot felul de plase în mâini și că e aglomerat cu multe, dar nu mă întorc și nu mă duc să-l ajut. El strigă vesel "hello!", vine cu un ghiveci cu margarete la mine și mă pupă. Eu repede ca fraiera uit că-s supărată și-l întreb de ce e așa agitat și transpirat? Atunci pune o moacă din aia foarte gravă și serioasă, bagă mâna în buzunar și se pune în genunchi în fața mea pe carpețica aia... Mi s-au înmuiat picioarele și aud (că de văzut nu mai vedeam bine) cum îmi spune foarte emoționat: Anca, vrei să fii soția mea? Mi s-a părut prea mult să-l văd în genunchi și ce să fac? Mă pun și eu în genunchi lângă el și îi zic DA de vre-o 3-4 ori în timp ce el îmi punea pe deget inelul (ăla de a umblat în ultimele două săptămâni după el - by the way, n-avea nici o pisi, am fost eu paranoia). Bă, da să vezi ce bine s-a potrivit pe deget. Ca uns!

El și acu' zice că îi pare rău că nu m-a dus într-un loc special, că nu a găsit nush ce inel mirific voia el, că a fost foarte aiurea, că nu s-a pregătit mai bine și că prea a avut emoții. Mie mi s-a părut super-tare, și încă nu văd cum altfel m-ar fi putut surprinde (cu ochii mei de șoim).

Nu am trăit fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că m-am bucurat atunci, apoi m-am enervat pe altele, l-am aruncat de vre-o două ori (inelul inelul), l-am pierdut, l-am ascuns, și după încă 4 ani ne-am căsătorit (dar asta e altă poveste și între ele sunt multe multe altele).

La partea cu fericiți până la adânci bătrâneți lucrăm acu. Vedem ce iese. Cheers!