Aventuri de prin Dubai

Mi-am adus aminte de o întâmplare care acum mă face să zâmbesc de câte ori mă gândesc și care atunci m-a făcut să mă înfurii și să merg apăsat și bombănind. Bine, eu trăiesc mai tot timpul chestii din astea și cei mai mulți dintre prietenii mei știu. De multe ori mai mulți dintre ei m-au sfătuit să scriu cărți despre întâmplările astea, pe care le atrag ca un magnet, cu felul meu de-a fi.

Așa, eram în Dubai. Îi înlocuiam împreună cu un coleg, pe alți doi colegi care erau în România în vacanță. Era o perioadă cam ciudată pentru mine. Nu știam pe ce drum s-o apuc din punct de vedere profesional, nu știam unde îmi e locul și dacă mai am sau nu ce să caut pe acolo (prin compania din care făceam parte de aproape 3 ani). Iubeam o grămadă de oameni și de activități, dar toate se îndepărtaseră de mine (și eu de ele) și erau de neatins în ultima vreme. Obosisem să mă zbat pentru ceva ce acum nu mai eram sigură că se poate face și că există. Am ajuns în Dubai măcinată de gândurile astea, după ce mai și reluasem discuțiile cu actualul meu soț, după un an de nevorbit, nevăzut, neștiut, și aveam așa un uragan în cap, de nici noaptea cînd poate mai auzeai niște rugăciuni de la moschei în depărtare și atât, tot nu-mi auzeam gândurile.

Eram nervoasă și pe umbra mea. Exterior păstram un calm din ăla vânăt așa (da vânăt! ca o vânătaie pe care dacă n-o atingi nu te doare). Făceam niște eforturi grozave să mă bucur de ce e în jur, de căsuța frumoasă a colegilor mei, de oraș, de cultura diferită, de mâncare și de toate experiențele de acolo. M-aș fi bucurat și mai mult dacă aș fi venit cu niște prieteni sau niște apropiați mai apropiați decât îmi era atunci colegul meu pe care l-am cunoscut la aeroport.

Aflu dintr-o dată, după vre-o trei săptămâni, că șefii mei au decis să-l trimită pe Javier, un bun prieten și coleg, acolo. Eram super entuziasmată și i-am promis că merg după el la aeroport. S-a bucurat și el și în 2 zile deja știam ce o să facem (credeam noi că știm). Aflu că ajunge noaptea pe la 1 jumate și îl asigur că o să fiu în aeroport așteptându-l. Stabilim că ne vedem acolo, pentru că el nu avea roaming și eu nu aveam pe ce să îl sun (plus că nu mă ținea nici creditul de la tata să sun așa oricând în afara Europei). Îl întreb pe colegul meu dacă vrea să vină și îmi spune că nu, că el se odihnește și că va merge la 7 dimineața la aeroport să-i livreze un pachet șefului nostru care făcea o escală prin Dubai în drum spre Australia.

Așa că la 12:45 (noaptea) mă urc în mașină, setez pe GPS Dubai International Airport și-i dau bătăi. Știam că e destul de aproape și că e în oraș, dar mă bazez fără să clipesc pe domnul GPS și merg fără să clipesc pe autostradă, în afara orașului, în afara civilizației și în 45 de minute ajung. Văd că nu e mișcare și mă gândesc: eh, n-a ajuns, are întârziere, ce bine. Mă duc la Starbucks, cer o cafea maare și un biscuite din ăla delicios cu caramel și intru în povești cu africanul zâmbăreț și amabil care îmi făcea cafeaua.
- Știi cam la ce oră ajunge avionul din Qatar?
- (el uimit și nedumerit) ... din Qatar? Azi?
- Da. Sau mai bine, poți să-mi spui unde e terminalul 2?
- (la care el cu niște ochi și mai mari și mai bulbucați decât de obicei) Ai greșit aeroportul! E celălalt aeroport! Sunt 90 de kilometri până acolo, n-o să ajungi la timp! Mai vrei cafeaua?!
- (eu calmă și relaxată - aparent) Daa! Cum să nu?! Și biscuitele!
Fug la mașină, îmi așez bine cafeaua în suport, iau o mușcă din biscuite și plec val-vârtej din aeroport (după ce schimb aeroportul de pe GPS - era lungă și identică denumirea celor două aeroporturi, doar terminația fiind diferită DXB și DWC). Am făcut 90 de km în 35 de minute până la DXB și când ajung acolo văd maare scris Terminal 1. Mă învârt, mă sucesc și în fine dau de cineva care mă bagă în seamă și-mi explică într-un fel alambicat că terminalul 2 e la douăj' de kilometri mai încolo. Urc repede în mașină, ies din aeroport pe autostradă și după câțiva kilometri realizez că GPS-ul nu știe el din alea cu terminale... Trag nervoasă pe banda de urgență, aprind avariile și cu o disperare din aia amestecată cu nervi și frustrare, mă pun cu coatele așa pe volan și mă gândesc: maaamă frate, ce-o fi zicând bietul Javier acum? Dacă ia un taxi și merge acasă când vede că nu sunt? Dacă e îngrijorat? Dacă stă de nebun și mă așteaptă de 2 ore acolo și eu habar n-am cum s-ajung la el? ...

În timp ce îmi vâjâiau gândurile astea prin cap, văd în dreapta mea, ca o luminiță la capătul tunelului, undeva în afara autostrăzii un indicator mic pătrat, pe care scria DXB. Atât. Pornesc mașina și o iau într-acolo. Mă gândeam că fie ce-o fi, măcar am o nouă direcție.

După 10 minute de mers văd scris maare: Terminal 2. Nu-mi venea să cred. Bucuroasă intru în parcare (care avea barieră din aia cu card la intrare), apăs rapid butonul, îmi scoate cartela de carton, parchez cât mai aproape și când mă uit văd alt scris mare: Departures. Mă dau jos din mașină și caut să văd pe unde e Arrivals. Mă învârt, nici țipenie de om, întuneric afară (na, la 3 noaptea cum să fie?) și dau peste un nene arab care după ce îmi aruncă o privire uimită și puțin nervoasă (de genul wtf? ești nebună la cap?!), pleacă și mă ignoră. [Adică ce femeie normală la cap abordează un arab în timpul Ramadanului noaptea în Dubai?] Mă rog... găsesc până la urmă un indian care vorbea o engleză foarte indiană și de la care înțeleg că Arrivals e la 3 kilometri mai încolo. Mă bag repede în mașină, întorc, și când să ies din parcare văd că trebuie să plătesc. Mă învârt, încep să mă agit ca nebuna și descopăr că le card a dispărut complet, s-a evaporat, nu mai era de găsit niciunde! Parchez mașina la loc, mă dau jos doar cu telefonul în mână și o iau la sănătoasa pe jos (cică așa poate mă și calmam - cum să nu? la 38 de grade, cu umezeală de peste 50% și întârziind cu 2,5 ore cum să nu te calmezi?).

Ajung într-un final la Arrivals și văd o mare de oameni: pe scaune, în picioare, pe jos, peste tot. După ce m-am uitat de mi-au ieșit ochii din orbite după Javier, îmi dau seama că și dacă ar fi fost albinos și tot nu-l găseam în puhoiul ăla de lume. Mă învârt pe acolo și descopăr un singur zbor care vine din Qatar PESTE 40 DE MNUTE. Nu se poate! Merg la un angajat de la ghișeu să întreb și-mi dă cu flit rapid. Plină de nervi (dar doar pe interior - că nu te poți enerva în public așa în timpul Ramadanului), merg la un alt nene de la alt ghișeu care văzuse și cred că a intuit starea mea, și îmi răspunde înainte să-l întreb că zborul din Qatar are 3 ore întârziere și că aterizează în 15 minute.

Suuper! Mă așez pe jos să-mi trag sufletul și îmi amintesc că banii, laptopul, geanta și camera foto au rămas în mașină, iar eu n-am încuiat. Apoi mă gândesc "eh, aici nu se fură, să stea acolo". După încă o oră apare și micuțul mexican obosit și îngrijorat rău (cam cum eram eu pe banda de urgență când mă gândeam la el). Ne-am îmbrățișat fericiți că eram fiecare unde am stabilit și îi zic: hei, avem o problemă mică micuță... El (în engleza lui super faină - pe bune!): "ce Doamne apără și păzește ai mai făcut iar?!" Atunci îi explic frumos că trebuie să ducem 3 kilometri bagajele pe jos, pe afară și că mașina e blocată în aeroport pentru că am pierdut cartela. Scoate un "Ayyyy Ancaaa!" și apoi ne gândim ce să facem.

Băgăm bagajele în mașină, mergem la un aparat din ăla la care se face plata, și după ce meșterim pe acolo, ne dăm seama că nu putem face nimic. Oamenii, și cei care erau mai înainte pe-acolo, au plecat la rugăciunea de la 5 dimineața, so... niiimeni să ne ajute. Simțeam furia aia vânătă a lui Javier (tot din aia de doare doar dac-o atingi). Ce să fac? M-am apucat să scot tot din mașină... și când termin, îmi amintesc că am pus între scaune o agendă pe care voiam să mai notez una-alta, o deschid și fix în mijloc găsesc cardul - taraaaaa!!!

În drum spre casă începem să povestim și să ne bucurăm că suntem acolo și mă întreabă:
- Ești obosită rău?
- Eu?! Nooo! Pâi am băut juma' de litru de cafea acum o oră.
- Șiii, nu ți-e foame, sete, chef de plimbare?
- Ba da! Dar trebuie să ajungem înainte de 6 am acasă (era 5), ca să ia Cosmin mașina și să meargă la aeroport, să se întâlnească cu șeful (nu-i spune nimeni șeful, dar nu vreau să se supere că-l pomenesc prin poveștile mele), care are escală la 7 la Terminalul 1.
- Păi și ce, nu putem merge noi direct?
- Ba da! Așa facem.

Ne-am dus bucuroși și am halit niște mâncare indiană, apoi am băut ceai, apoi cafea, apoi ne-am plimbat de nebuni fără direcție prin oraș, și într-un final am ajuns cu o întârziere de 10 minute la Terminalul 1.

Acu' îmi vine să râd. Atunci am trecut prin toate stările din lume în 5 minute, dar întâmplarea aia n-a fost nici pe departe cea mai cea din Dubai. În ziua următoare ne-am rătăcit în afara orașului, am făcut pană pe autostradă (la 50 de grade) și asta doar ca să putem face baie cu indienii într-un aqua parc zoios.