Temperamentali

N-am mai avut un weekend liber din august și nici nu îmi dau seama cum am trăit până în decembrie, că a trecut timpul incredibil de repede. Nu-i nimiiic, recuperăm! Demult n-am mai lenevit ca ultimii trântori și zilele trecute am recuperat grav! Cum se face? Se ia una bucată soț și una bucată câine, se dă drumul la cădură și se încep a consuma toate proviziile și listele cu filme de văzut din ultimele (în special comediile) 5 luni. Dacă e destul timp să se consume popcornul tot, filmele, dulciurile, mâncarea din frigider și apa de băut, se scoate una bucată animal maro la plimbare și repede repede se dă iama în magazin pentru provizii. Dacă intervine factorul amorțeală sau plictiseală, se răspunde la telefon și se iese la târgul de Crăciun alături de prieteni vechi și noi, se mănâncă alune, migdale și alte pralinate, vată pe băț și când se simte degerătura la degete, se dă fuga la vin fiert în cramă sau pe undeva. Următoarea zi se reia activitatea de dormit, lenevit, băut ca

S-a îmbolnăvit eroul nostru, și chiar dacă nu putem ”opri planeta”, unele activități se întrerup, se răresc, se îndepărtează, pentru a ne concentra toate energiile pozitive, bune și sănătoase către el și către boala care trebuie s-o ia la sănătoasa.  Așadar, da, și eroii noștri (aparent invincibili și de neatins) sunt urmăriți și vânați de boală mai repede decât noi cei protejați de ei. Ce se poate face? Se adună într-un loc toți cei dragi cu tot optimismul, sănătatea și puterea, și cumulate, se îndreaptă către boală. Se lovește în ea cu aceste arme combinate cu hrană sănătoasă, răbdare și atenție până când boala cedează și moare! Trebuie știut de la început că nu există loc de îndoială, timp de gândire și stat deoparte.  Noi încă adunăm energia pozitivă de peste tot, strângem informații și ne grăbim cât și când putem să fim lângă eroul nostru, pentru a-l ajuta să reprindă puterile pierdute și să ne apere de tot răul și maleficul ca și până acum. Norocul nostru că sc

Cu exact un an în urmă am acceptat toate dubioşeniile de tradiții, stătusem cu colacu-n cap în ploaie (spre distracția prietenilor noştri), am păşit răspicat cu dreptul, spusesem DA la primărie şi am ascultat pioasă slujba luungă de cununie, iar pe la ora asta (8.30 seara), după un refresh de 10 minute, stăteam foarte frumos la intrarea în sală cu un pahar de şampanie şi ciocneam cu bucurie cu fiecare prieten care apărea vesel şi ferchezuit pregătit de party la nunta noilor Arfiri. Nu beam şampanie, ci nişte ceai, de teamă să nu răcesc, şi cu ajutorul dragei mele naşe mai gustam cu plăcere câte o gură de Sheridans. Nu aveam emoții, am savurat venirea fiecăruia cu veselie, am râs de bietul meu mire care s-a crizat că sunt prea mulți invitați (mai mulți decât aşteptam), că nu mai avem locuri (s-au făcut) şi după ce am ciugulit din aperitiv, am executat cu gura până la urechi coregrafia noastră, pe o melodie nu chiar populară (cum credeau părinții.. Scorpions - The be

Ni se întâmplă iarăși tot felul de nebunii ne-bune. N-am dispărut și nici nu dispărem din peisaj. Luăm doar pauze lungi și necesare realității mai puțin virtuale și mai mult dureroase. Mi-e dor de timpurile în care aveam multă vreme să mă bucur de tot și de toate dar am prins acum răgaz și nu las necazul să îmi ia mica bucurie de a saluta posibilitățile de a povesti ultimele evenimente legate de câine. Am fost plecați de acasă o vreme. Am avut diverse activități legate atât de serviciu cât și personale, importante și mai departe de casă. Astfel, n-am putut să îl avem pe Marsi cu noi, pentru că am dormit pe la prieteni și rude dragi, pe care chiar nu am vrut să le aglomerăm și cu un cuț măricel în apartament. L-am dus la pensiune și dragul de el a rezistat eroic dar a fost cam traumatizat. Când am ajuns acolo a fost scos din padoc și lăsat liber. În loc să sară pe noi de bucurie, făcea cum făceau vițeii bunicilor când îi scoteau prima dată în viața lor de viței din grajd, strechi

E dimineața devreme, stau la birou și mă gândesc la tine.  Îmi trec prin minte tot felul de idei și de amintiri frumoase. Mi-aș dori să stau la umbră pe o bancă din aia cu țol și să beau o cafea scârboasă cu multă frișcă, cu topping de ciocolată și o tonă de zahăr și tu să râzi de mine... să nu înțelegi niciodată cum pot să mă bucur de așa ceva. Dar tu știi că îmi plac mult scârboșeniile. La ce glume ai, nu puteai fi cu altcineva în afară de mine, că făcea hepatită după două luni de relație. La mine nu e cazul, am stat prea mulți ani în cămin și am mâncat prea multă vreme pe la cantine comuniste, prin bucătării zoioase de cămine și de pe jos. Da, știu că știi și asta, am râs de sute de ori de chestia asta amândoi. Măcar eu nu am gătit încă omletă cu pate. Eh... a fost si aia o inovație care m-a cucerit. Nu m-a cucerit rețeta cât curajul tău de a o mânca. Toată! Cum ziceai tu: odată în viață mănânci așa ceva, și mai ales dacă tu ai gatit-o, e cea mai bună din lume. După paella

Weekend-ul trecut mi-am vindecat un pitic de pe creier. Acum trăieşte fericit, fără dureri psihologice, fără clişeele în care trebuia să se bage de dragul altora şi fără presuni dubioase provenite de la diverşi care încearcă să-şi impună gusturile fancy. Numele piticului este Honeymoon şi l-am auzit de atâtea ori încât la un moment dat mai mai că ne gândeam să mergem la 5 stele ultra mega all inclusive ca să ne scăpăm de întrebarea cu unde l-am petrecut pe Honeymoon. Iată totuşi că nu am cedat aşa de uşor. Niciunul dintre noi nu e genul care se lasă prea udat de valurile de influenţe din exterior. Astfel am decis să aplicăm la programul "Prima casă fără rate" de la Decathlon şi să ne cumpărăm casa portabilă de vis. E de 3 persoane cu cameră separată pentru persoana lui Marsi care a părut şi el destul de mulţumit ("puteţi uita în pozne"). Sprijiniţi de un drum spre Bucureşti în interes de serviciu am putut să ne luăm lumea în cap pentru 5 zile şi să ne bucur

Cum e weekend și vacanță afară, am hotărât să mergem la pârâu și la umbră de copaci cu iarbă verde sub ei. Ne-am (mi-am) luat dulciuri și ceva de băut și ne-am bălăcit cu chicioarele în apa de munte până la plecare. Pe drum spre alt loc fain cu apă, pești și lume multă, m-a apucat melancolia. Acu' un an și ceva pe vremea asta abia ne adaptasem că vom merge în mașină cu doi câini măricei în loc de unul (Mars). Am ieșit prin mai la o plimbare rapidă, că ploua și era foarte frig, și m-am întâlnit pe afară cu un câine negru cu puțin alb pe piept, pe labe și în vârful cozii, care nu contenea să se zbâțâie de bucurie în preajma mea. Am mângâiat-o puțin (era o ea) și apoi am lăsat-o să se joace cu Mars, care era în al 9-lea cer că și-a găsit așa un prieten. M-a apucat instantaneu mila, deoarece avea o blană lungă, creață și lucioasă, dar fiind neîngrijită și plouată, se transformase în niște dreduri insuportabile pentru pielea ei, mirosea foarte urât și se încurca în ele când aler

La sugestia unui prieten foarte prieten, chiar dacă este mai mult virtual, am hotărât să pun pe foaie tot ce imi lipseşte mie acum, de ce îmi este cel mai dor.  Discuţia a fost foarte simplă: am găsit un email în care scria asa suparat: - Oare de ce nu am mai citit nimic nou şi ai devenit atât de tăcută? Te-am supărat când am spus că nu îmi place titlul la ultimul articol ( Psihedelice )? Dar eu am fost doar sincer şi ştiu cum gândesc cei mai mulţi şi că nu te reprezintă...  - Aaa, nuuu. Nu am fost în ţară şi nu am avut timp. - Atunci mă bucur. Să scrii despre asta! - Nu. Despre asta o să scriu doar atunci când mi se face foarte dor de ce am văzut, simţit şi gândit acolo. - Ok. Atunci scrie despre ce îţi este dor acum. Şi iată-mă! Surprinzător, pentru că nu sunt deloc o mămoasă sentimentalistă, mi s-a făcut dor de mama şi de tata, de grădină, de pătura întinsă pe iarba proaspăt tăiată, de un castron cu vişine lângă mine şi de o carte în acelaşi context. 

Exact în momentul în care am ajuns acolo, era un pepene uriaș pe pragul ușii. Nu puteai trece nicium. Avea 35 de kilograme. Tanti Ileana se zărea înăuntru. O puteam observa cum șade cu alunița aia mare și păroasă pe nasul ei cârn și cum se uită anapoda la mine. Ce vină aveam eu că pepenele ăla bloca ușa de la intrare? Nenea Andrei trântește poarta și vine cu viteză spre mine. Îi fac semn spre pepene și se uită cu dispreț: - Păi ce, aista-i mare?! - Păi nu e?! Eu n-am văzut în viața mea așa ceva! - Ileanou! De ce nu l-ai mâncat? Mai amu îț trebuia harbuz! Tanti Ileana îl ignora ca de obicei pe frate-su. Învârtea cărbunii în sobă ca să se coacă niscaiva cartofi ascunși în jar. N-avea chef să-i împartă cu nimeni. Și nici ouăle coapte mai deunăzi. Eu m-am prins, o salut din ușă și dau să plec dar nea' Andrei nu voia nicium s-o lase să se bucure de cina frugală.  - Fă, pe tine nu te mai satură Dumnezeu de mâncare? Hai ia harbuzu din drum și dă-mi și mie doi cartofi ș-o

 Mi-au trecut prin faţa ochilor tot felul de aiureli în viaţa asta, unele vesele, altele triste, cele mai multe trăznite, demne de filme, cel mai adesea de groază. Până acum o zi-două (nu mai ştiu exact), am realizat că nu le-am povestit nimănui niciodată şi înainte să aflu de la soţul meu (amărâtul de el) că ar trebui puse pe tava unui chiar psihiatru dacă nu psiholog, eu, ca oricare alt nebun rău, m-am amuzat că fac impresie şi m-am gândit să le scriu până dau de un psiho-ceva cu tava pregătită. Astfel, de cele mai multe ori când sunt copilot în maşină, în special când aceasta se deplasează cu viteză (pe care eu o consider) mare, începe, în diverse momente, un scurt-metraj în căpşorul meu debitator. De exemplu, într-o zi am văzut un zid destul de departe de drum, şi îmi închipuiam cum maşina zboară din cauza vitezei, pe sus, se înfige bine în zid, noi suntem aruncaţi pe geam şi apoi eu mă târâi plină de sânge, fără să mă doară nimic, să-i caut pe ceilalţi şi să mă asigur că sun