Îmi lipsește Lizuca, puțin...

Cum e weekend și vacanță afară, am hotărât să mergem la pârâu și la umbră de copaci cu iarbă verde sub ei. Ne-am (mi-am) luat dulciuri și ceva de băut și ne-am bălăcit cu chicioarele în apa de munte până la plecare. Pe drum spre alt loc fain cu apă, pești și lume multă, m-a apucat melancolia.

Acu' un an și ceva pe vremea asta abia ne adaptasem că vom merge în mașină cu doi câini măricei în loc de unul (Mars). Am ieșit prin mai la o plimbare rapidă, că ploua și era foarte frig, și m-am întâlnit pe afară cu un câine negru cu puțin alb pe piept, pe labe și în vârful cozii, care nu contenea să se zbâțâie de bucurie în preajma mea. Am mângâiat-o puțin (era o ea) și apoi am lăsat-o să se joace cu Mars, care era în al 9-lea cer că și-a găsit așa un prieten. M-a apucat instantaneu mila, deoarece avea o blană lungă, creață și lucioasă, dar fiind neîngrijită și plouată, se transformase în niște dreduri insuportabile pentru pielea ei, mirosea foarte urât și se încurca în ele când alerga. Am ales să o ignor, pentru că altceva e foarte greu de făcut în țara asta plină de tot felul de animale maidaneze și în care nici oamenii singuri și săraci nu primesc ajutor; iar eu, oricum am fost etichetată demult dog-freak.

Ea în schimb, s-a ținut după mine încontinuu dând din coadă și exprimându-și fericirea cum putea mai intens. La ușa blocului am făcut un gest de "hai în casă" către Mars și ea a țâșnit înaintea lui înăuntru. Mi-am zis: bine, îți dau mâncare, apă și dacă stai să te tund, te tund și apoi te las să pleci de unde ai venit"...

Așa am ajuns să avem doi câini, pentru că ea, Lizuca (cea cu două codițe) nu a plecat nicăieri. Afară, în mașină, acasă, departe, oriunde eram noi, fără lesă, fără chemat, fără nici un fel de gest de-al nostru, ea nu s-a mai dezlipit de noi. Am aflat de la veterinar că are aproximativ 10 ani și că a ales să-și petreacă "pensia" cu noi și cu prietenul ei Mars (care i-a cedat mâncare, pat, jucării, fără să i-o ceară cineva).

Au fost niște perioade și momente foarte frumoase, drumuri cu ei peste tot, ieșiri la concerte, în weekend-uri șiiii - o grămadă de comentarii negative față de noi de la cei mai mulți: cunoscuți, prieteni și alții: "sunteți nebuni la cap; astea sunt gesturi iraționale; voi n-aveți ce face; la mine nu veniți cu câinii; mai bine faceți și creșteți copii etc" plus ochi dați peste cap, priviri cu subînțeles și multe altele.

Printre toți ăștia am găsit și alt fel de prieteni: care ne-au ajutat, ne-au sprijinit cu adăpost pentru ea când nu mai știam unde s-o mai dosim de familii, când nu mai încăpea de musafiri sau când nu mai era loc în mașină, și care, au ajuns să o iubească cel puțin la fel de mult ca noi. Așa au ajuns să ne spună că vor s-o păstreze ei și am decis împreună că spațiul și verdeața din curtea lor, fotoliul din camera de afară și umbra pomilor de la țară îi este de zeci de ori mai benefică decât apartamentul.

Acum Lizuca își trăiește a doua tinerețe, mănâncă miel de Paști, nu știu ce bunătăți de la noua familie, se plimbă prin fânețe și doarme într-un fotoliu mare și confortabil când vrea ea. Viață net superioară Sibiului și pensie de bogătași.

Mie mi-e dor de ea în fiecare zi, îmi lipsește coada ei cu steluță albă-n vârf, care se zbâțâie chiar și prin somn, dar mai mare bucuria că are o viață de rai. O iubesc! Și mai mult, îi iubesc pe stăpânii ei cei noi, ăia, prietenii adevărați...

Cu drag și cu zâmbetul pe față vă îmbrățișez pe toți 5!

Acum nu mai e cazul să mă mai întrebați unde-i Lizuca. E în două locuri deodată: în inima mea și în Raiul ei de pe pământ.