La sugestia unui prieten foarte prieten, chiar dacă este mai mult virtual, am hotărât să pun pe foaie tot ce imi lipseşte mie acum, de ce îmi este cel mai dor.
Discuţia a fost foarte simplă: am găsit un email în care scria asa suparat:
- Oare de ce nu am mai citit nimic nou şi ai devenit atât de tăcută? Te-am supărat când am spus că nu îmi place titlul la ultimul articol (Psihedelice)? Dar eu am fost doar sincer şi ştiu cum gândesc cei mai mulţi şi că nu te reprezintă...
- Aaa, nuuu. Nu am fost în ţară şi nu am avut timp.
- Atunci mă bucur. Să scrii despre asta!
- Nu. Despre asta o să scriu doar atunci când mi se face foarte dor de ce am văzut, simţit şi gândit acolo.
- Ok. Atunci scrie despre ce îţi este dor acum.
Şi iată-mă!
Surprinzător, pentru că nu sunt deloc o mămoasă sentimentalistă, mi s-a făcut dor de mama şi de tata, de grădină, de pătura întinsă pe iarba proaspăt tăiată, de un castron cu vişine lângă mine şi de o carte în acelaşi context.
Mi-e dor de scrob cu mămăligă şi castraveţi muraţi de la bunica şi de un castron cu zmeură tot de la ea din grădină. Îmi lipseşte dormitul de după-amiază duminica şi ieşitul la poartă pentru poveşti, pentru schimbul de fructe de prin grădini şi de bătrânele cărora nu le mai tace gura. Culmea! Toată copilăria le-am urât, că vorbeau mereu de fustele prea scurte ale fetelor din sat, despre viteza prea mare cu care circulă băietu' primarului, despre cine s-a mai spânzurat şi de ce bate toaca (de obicei ori a murit cineva, ori venea furtuna). Pfoah, ce mă enervau! Acu' mi-e dor...
Mi-e dor de Tanti Aglaia, Dumnezeu s-o ierte. Era cea mai blândă femeie pe care am cunoscut-o vreodată, dar şi cea mai slăbuţă, săraca. Muncea ca o albină. Şi de năşălu' Lazăr. Era febleţea mea. El le făcea nepoţilor şi prietenilor lor (adică nouă) grădinuţă cu gărduţ de lemne pentru puişorii de găină, el ne cioplea greble şi furci mici de copii ca să mergem cu el la fân, iarna ne pocnea câte un bulgăre de zăpadă în freză, de după gard şi se ascundea, şi câteodată, ne ajuta să construim un om de zăpadă uriaş cu ţigara în colţul gurii (ca el). Ca şi tanti Aglaia era micuţ şi părea aşa neajutorat, dar era o adevărată forţă a naturii. Dormea pe dealuri în colibe, aduna flori de ceai, fructe, legume, ciuperci şi îi plăcea ce face la nebunie. Muncea toată vara până la epuizare şi mânca al naibii de puţin de când s-a îmbătat şi şi-a pierdut "clampa" (proteza) într-un şanţ. A refuzat vehement să îşi ia alta, spunea că şi aşa e moşneag, nu mai are rost cheltuiala că "mâine poimâine crăp". Năşica, soţia lui, îl vedea foarte rar vara, pentru că era tot pe dealuri şi pentru că acolo putea fuma liniştit o ţigară, putea bea un pahar de vin fără să fie cicălit şi de mâncare nu ducea lipsă, că ştia ea ce are la uşă şi îi băga mereu în traistă ceva proaspăt pregătit. Mi-e dor de ei. Am s-o vizitez pe Tanti Anica în curând, promit!
Ah, mi-e dor de Fefeleaga noastră. Fefeleaga e Tanti Maricica, o vecină de 78 de ani, care în tinereţe era blondă cu părul lung (ascuns mereu sub batic), înaltă, cu faţa rotundă şi dreaptă ca un fotomodel. N-a purtat în viaţa ei sutien, nu ştie ce e aia cremă hidratantă sau celulită, şi a arătat extraordinar de bine tot timpul. Acu' arată la fel: faţa cu prea puţine riduri pentru vârsta ei, ochii sunt neschimbaţi - mari şi albaştri senin ca cerul de vară, s-a mai cocoşat puţin, dar tot cu ţinuta aceea mândră şi cu o sclipire de om inteligent apare. Ai toată baza pe ea, este extrem de devotată, harnică şi foarte corectă, dar ai încurcat-o dacă eşti puturos. Ţin minte când eram mici cum îşi chinuia nepoţii. Numai ei mergeau dimineaţa cu noaptea în cap cu vaca la deal, numai Ştefănuţ nu avea voie la joacă pentru că trebuia să aducă iapa de la islaz şi doar ea nu avea timp de stat la poartă dumincă după-masa pentru că se hodinea ca să fie fresh luni dimineaţa când începe munca.
Mi-e dor să mânânc gorgoaze până mă doare burta şi de măcriş din pădure, de leurdă şi de frunze de fag. Nu eram capre dar ne comportam ca ele. Ah da, m-aş mai urca puţin pe stâncă după nişte fragi şi după flori de rostopască pentru ceai. Ce-aş mai prăvăli un bolovan în pârău să mă bucur cum strocheşte toţ copchii care stau pe mal (da ştiu, evil de mică).
Văd că mi-e cam dor de casă... trebuie neapărat să trag o fugă pân-la mama şi la bunica, poate prind să bag botu-ntr-un pepene pe prispă şi să mă ung pân' la urechi!
Îmi e dor şi de furat piersici din vie cu Ionuţ şi cu Troschi, îmi lipseşte şi mersu' la fân cu bunicu şi aş mai juca un fotbal cu băieţii în prund, dacă m-ar primi. Acolo mereu au fost negocieri aprinse şi norocul meu că eram singura care avea minge de pe Mitoc. Cum altfel îmi mai spărgeau ăştia faţa când stăteam fundaş dreapta la pomană*?
Vă las. Mi-am descărcat off-ul. Mă duc să lincioresc o îngheţată cu sare de mare, cu mentă şi cu ciocolată neagră, de dorul harbuşului** de pe prispă.
Zi faină cu doruri frumoase să avem!
*stai la pomană - asta era expresia pentru cei ca mine [fundaş dreapta (că sunt stângace)], care aşteptam mingea să o şutez direct în poartă :D
**harbuş - aşa îi spune bunicul la pepene
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce vrei să zici?