Psihedelice

 Mi-au trecut prin faţa ochilor tot felul de aiureli în viaţa asta, unele vesele, altele triste, cele mai multe trăznite, demne de filme, cel mai adesea de groază. Până acum o zi-două (nu mai ştiu exact), am realizat că nu le-am povestit nimănui niciodată şi înainte să aflu de la soţul meu (amărâtul de el) că ar trebui puse pe tava unui chiar psihiatru dacă nu psiholog, eu, ca oricare alt nebun rău, m-am amuzat că fac impresie şi m-am gândit să le scriu până dau de un psiho-ceva cu tava pregătită.

Astfel, de cele mai multe ori când sunt copilot în maşină, în special când aceasta se deplasează cu viteză (pe care eu o consider) mare, începe, în diverse momente, un scurt-metraj în căpşorul meu debitator. De exemplu, într-o zi am văzut un zid destul de departe de drum, şi îmi închipuiam cum maşina zboară din cauza vitezei, pe sus, se înfige bine în zid, noi suntem aruncaţi pe geam şi apoi eu mă târâi plină de sânge, fără să mă doară nimic, să-i caut pe ceilalţi şi să mă asigur că sunt bine. Se face aşa un zâzâzâ cu imaginea imediat, deoarece nici în cele mai urâte coşmaruri nu accept ca EI, AI MEI (oricare dintre ei) să nu fie bine. Mă dezmeticesc, fac o cruce ca tot creştinul şi apoi zâmbesc mulţumită că a fost doar în imaginaţia mea...

Hei! Asta nu e nimic! Să vezi când stau şi mă gândesc (tot aşa random şi scurt) cum ar arăta atmosfera dacă ar exista trafic aerian! Cum sufăr eu secunde întregi din cauza poluării şi a faptului că oamenii săracii, în caz de accident, nu mai au şanse de supravieţuire, pentru că, dintr-un anumit motiv necunoscut, maşinile astea aeriene nu sunt deloc gonflabile, consumă tot combustibil inflamabil şi mori chiar mai repede, într-un eventual accident... Oh! Apoi mă uit aşa în zare şi mă bucur să văd norii fără să mă împiedice vreun aeromobil.

Acum nu trebuie să fiu judecată, sfârtecată ca de rechini şi dată la câini doar pentru că recunosc. N-a zis nimeni că-s cea mai normală, dar care dintre cei normali îşi poate sieşi nega că nu s-a gândit la grozăvii măcar odată în viaţa sa?

Ştiu că toate aceste gânduri sunt de fapt nişte temeri şi traume foarte bine refulate şi ascunse într-o cămăruţă întunecată a creierului nostru, pe care eu, m-am gândit să-l mai aerisesc scoţând de acolo filmele de groază şi înlocuindu-le pe fiecare cu o comedie, o poveste de iubire, o glumă, o floare. Merge! Numai că e de lucru. Cămara a fost plină ochi, se goleşte în timp lung iar cele trebuincioase de pus în loc nu se pot dobândi dintr-o dată, ci pe rând, aşa cum şi la cele de groază am muncit ani de zile să le îndes acolo.

Îndemn pe oricine drag sau nedrag să facă la fel; să încerce să scoată filmele morbide, negre, de groază şi greu de trăit cu ele şi, în loc, să pună iubire multă, aventură, viaţă, prezent şi veselie. Toate la un loc formează o veritabilă sănătate psihică şi implicit fizică. Doar noi ne îmbolnăvim, noi ne însănătoşim, nu?