Temperamentali

 Oricât de deschisă aș fi eu, oricât de bine aș putea să descriu ce simt, ce fac, ce gândesc, ce debitez, niciodată n-am fost și nu sunt în stare să redau hazardul care se întâmplă în mine când mă îndrăgostesc. Toată lumea trece prin anumite faze în care se comportă prostește în prezența lui sau a ei. Se întâmplă să vorbească prea mult și prostii, sunt momente în care stau două ore să se îmbrace și să se aranjeze cu gândul că se întâlnesc cu el sau cu ea... Dar cazurile în care când e lângă tine, împietrești, le-ai trăit? Eu le știu foarte bine. Am vrut să fiu cea mai deșteaptă, cea mai prietenoasă, cea mai sigură pe mine și cea mai naturală, și toate, dar absolut toate, au ieșit pe dos. Am vorbit prea mult (nu știu de ce), am condus mașina "ca un taximetrist din Mexic" (vorba unui prieten), am râs la glume stupide și fără sens și m-am gândit la el și la noi în momentul în care trebuia să râd la cel mai tare banc al lui. Au fost momente în care știam că e la o stradă d

În adolescență am atins apogeul înălțării de sine. Atunci sufletul și trupul zburau. Am scris sute de poezii, am cântat la toate instrumentele muzicale deodată, am flirtat și cu aerul și nu i-am permis nici lui Făt-Frumos să mă cucerească. Încrederea în propriile puteri au fost peste nivelul realității, și de acolo și realizările. Am răsturnat munții, am trecut marea pe barcă, am fugit în lume și am venit înapoi de dragul celor apropiați, pentru că mă iubeau prea mult și nu puteau trăi fără mine. Am visat. Dar în mintea mea toate au fost reale. Totul s-a petrecut aievea și mult mai multe... De exemplu, la un moment dat am urcat până pe Lună, am văzut Pământul de acolo de sus și am ales unde voi trăi la bătrânețe (o să spun unde când chiar mă voi muta acolo - e pe alt continent, la alte temperaturi, culturi, gândiri). Altă dată am stabilit că eu am o putere care întotdeauna îi va proteja pe cei apropiați și nimeni nu va muri decât atunci când eu îmi voi pierde puterile (adică nicioda

Mda... aceste două chestiuni nu se prea îmbină. Cel puțin în mine nu. Mi se pare că arta vine ca o mănușă la suferință... e un refugiu, un loc în care poți să-ți manifești frustrările, suferința sau nervii, când oricare dintre acestea, amestecate sau singure, te copleșesc. Atunci poți desena Universul gol, atunci muzica e cântată de atrii și ventricule, tot atunci se scriu bestseller-uri în culori sufletești, se fac cele mai bune fotografii macro ale gândurilor amestecate cu dureri, se creează poeziile sufletelor rănite și se reinventează singurătatea. Arta se poate transforma în viață și viața în artă în perioadele de nefericire. Apoi, după ce s-au unit și s-au iubit, după ce descoperi cine ești de fapt, prin artă, aceasta rămâne în tine. Atunci, fericirea nu mai alungă artistul din tine, nici înclinațiile artistice nu mai dispar când esti pe culmile beatitudinii. Fericirea asta este de fapt o artă. Și ca orice lucrare de artă, se obține și mai ales se menține greu. Trebuie păstr

Oricare dintre noi ar da timpul înapoi măcar odată. Dar e ca și cu verificatul telefonului lui sau ei pe ascuns: odată nu e suficient, nu te mai poți opri și faci o obsesie din asta. Dacă am da timpul înapoi am face greșelile și mai mari, și mai multe, și iar vom vrea să-l dăm înapoi. Regretele se repară cu timp și cu fapte. Cu fapte bune. DAR... dacă aș da timpul înapoi aș lăsa lucrurile așa cum sunt, iar eu m-aș grăbi mai tare. Aș folosi maturitatea aceea timpurie pentru a decide pentru mine mai repede, aș ști că încrederea în mine e mai bună decât încrederea în alții, aș alege ce-mi place și nu aș mai face concesii, aș spune NU clar și răspicat. Nu aș fi mai bună, nici mai rea, dar mai radicală. Cine mă știe va zice: cuuum, și mai radicală? Hai să fim serioși. N-am fost și nu sunt radicală, și sunt 2-3 persoane care știu asta (și le folosește mult). Sunt din topor. Eh... nici asta n-aș schimba-o. Poate aș consuma mai mult timp pentru ce-mi place (să scriu, să desenez porcăr

Mă scuzați, dar astăzi, un personaj plin de personalitate și miros, m-a determinat să scriu despre snobism. Pur și simplu snobism. Nu pun etichete sau categorisesc, dar unele trăsături ale unor mici sau mari personaje mă determină să cred că sunt snoabe (aș fi zis puțin snoabe dar nu cred că se poate - sunt sau nu sunt snoabe, nu?). Așa... aspectul acela robust, fața puțin grotescă, vorba greșită grav (gramatical), buzele țuguiate, alintatul sâsâit când te roagă ceva, îmbrăcămintea cool combinată cu un miros înțepător de șprei (da șprei) cu transpirațiune (dragă națiune), transpirație multă și veche. Genul acesta mi-a adus în cap cuvântul snob. Poate e greșit, dar m-a enervat al naibii de tare și am decis să vă spun, ca să vă fac ziua mai bună și mai frumoasă (că voi nu aveți așa ceva, că trăiți într-o lume civilizată), da?!

Dacă m-aș transforma în gândurile mele, aș fi o himeră care își schimbă constant forma și dimensiunile. O fantasmagorie colorată, uneori posacă, adesea agitată și electrică. Poate n-ar avea existențe fizice, dar când le-ar lua, ar putea fi frumoase, strălucitoare și adesea ar deveni transparente sau invizibile. În unele zile ar fi scary, dar cel mai des ar fi o iubire personalizată cu gânduri optimiste, cu idei ieșite din comun, cu o viață fără griji și cu multe baloane colorate. Mulți ar crede că eu sau gândurile astea care sunt eu de fapt, sunt copilărești, imature, fără cusur și fără rezultat. Dar rezultatul e păcat să-l calculăm matematic și să-l previzionăm, pentru că este finalul vieții și pe lângă faptul că e imposibil de calculat, e trist să facem asta. Eu nu asta vreau să fac. Eu trăiesc momentele și momențelele de-a fir a păr. Mă străduiesc să planific măcar zilele care urmează dar nici alea nu sunt ok planificate. Sunt mai ok așa cum vin ele: azi plouă, mâine nin

Nu de mâine! De astăzi este altfel! Este mai frumos, mai bine. Au trecut 6 luni grele, în care am experimentat greutățile pe care se poate ca alții să nu le fi simțit în 6 ani sau mai mulți. 6 luni în care s-au întâmplat multe chestii negative, căcaturi urâte, unele provocate de noi, altele independente de voința noastră conștientă. Azi nu e ieri, nu e astă iarnă și nici anul trecut. Azi e azi. E soare afară și în inimile noastre, e sănătatea pe noi și pe cei din jur, poate fi veselie. Demonii fug azi. Răul se ascunde în colțuri mai îndepărtate, în lumi reci care acum nu ne mai pot atinge. Luna de miere ne bate la ușă cu nuci de cocos, cu palmieri și arome exotice direct în suflete și în nasuri. O să ne coacem în hamace, o să ne îndrăgostim din nou. O să ascultăm stelele noaptea de pe acoperișul căsuței, o să ne regăsim dimineața la răsărit pe plajă, o să ne doară în cot de lumea reală (în care nu am știut niciodată să trăim). Ne vom bucura împreună de fantezia noastră scu

Parisul e mohorât în perioada asta, dar e perfect pentru ei. Își găsesc repede o cameră la o casă veche și imediat adorm topiți de oboseala psihică acumulată în Tunisia. Când se trezește, Clown simte o bucurie trecându-i prin minte ideea că e doar o amărăciune în lumea asta a Circului la care nici nu visează și nici nu vrea să viseze a fi parte. E o lume destul de nebună în care se poate considera normal, nesemnificativ și înconjurat de psihotici: unii încă în viață, alții doar demoni (care e posibil să facă parte și din demonii care-i bântuie viața dintotdeauna). Kuns doarme topită alături de sufletul lui. Clown își dă seama că în loc să îmbătrânească devine mai frumoasă, mai coaptă și mai împlinită. Acum, "mizeriile" lor nu i se mai par atât de banale și se gândește că poate chiar nu-s doar niște mizerii. Ea e tot ce are și tot ce n-are, e plină de pasiune, de veselie, de tristețe, de durere extremă, de înțelegere și de naivitate. De câte ori a iubit pe cineva, și-a dat

Nici tot internetul din lume nu poate să rezolve problemele emoționale, dramele și durerile unei femei. Niciun forum și nici o altă personă nu poate înțelege ce înseamnă să devii altcineva de la durere; să ai o stafidă pe post de inimă, să devii un om gras și flămând de singurătate. Nu există o altă persoană care simte la fel și drama ei e mai mare decât a ta, decât a alteia sau a lui. Nu contează compătimirile și umbrele de prieteni din jur. Ea a devenit altcineva. Pe ea o doare sufletul și se usucă pe interior. Mintea și sufletul ei au pornit pe drumuri diferite și doar timpul și lucrurile frumoase o pot ajuta. Amintirile despre ea din trecut au devenit niște amintiri triste și dureroase, pentru că ea din trecut, a murit. E acum altceva: urât, schimonosit, trist și nervos. E o altă ea care nu cunoaște veselia, optimismul, deschiderea, entuziasmul sau plăcerea. E o ea îndurerată și încuiată în inima ei. Nu știe unde e și nu caută, cheia. S-a încuiat singură și nu îi mai pas

om singur pe lume e ciupercă în mijlocul pădurii... pădurea populată, plină de plante, de animale, de copaci dar fără alte ciuperci. Ori poate sunt, dar mai departe, un ele în grupuri pe sub cioate, alte le în căsuțele lor din putregaiuri, sunt și câte două, sunt și de alte culori, mai înalte, iuți, otrăvitoare, altele uscate, hribi grași, unele pline de viermi, altele proaspete și frumos mirositoare. Într-un final e posibil să apară de sub frunze și ciuperca pereche. Ciuperca singură-n pădure e omul independent, care face ce vrea, când vrea, cu cine vrea. E omul care crede că nu-l leagă nimic de nimic și că asta e bine, și poate fi. Dar este și fără pereche. E și ciudat, și extraordinar și câteodată, foarte greu. E greu pentru că se pare că am fost construiți toți cu lipsuri și cu minusuri, intenționat. Suntem de fapt niște piese de puzzle care se unesc cu "piesa" potrivită perfect. E adevărat că planeta asta, în ultima vreme e foarte populată și de aia, uneori, geni