Treceți la conținutul principal

Pentru ce aș da eu timpul înapoi



Oricare dintre noi ar da timpul înapoi măcar odată. Dar e ca și cu verificatul telefonului lui sau ei pe ascuns: odată nu e suficient, nu te mai poți opri și faci o obsesie din asta. Dacă am da timpul înapoi am face greșelile și mai mari, și mai multe, și iar vom vrea să-l dăm înapoi. Regretele se repară cu timp și cu fapte. Cu fapte bune.

DAR... dacă aș da timpul înapoi aș lăsa lucrurile așa cum sunt, iar eu m-aș grăbi mai tare. Aș folosi maturitatea aceea timpurie pentru a decide pentru mine mai repede, aș ști că încrederea în mine e mai bună decât încrederea în alții, aș alege ce-mi place și nu aș mai face concesii, aș spune NU clar și răspicat. Nu aș fi mai bună, nici mai rea, dar mai radicală.

Cine mă știe va zice: cuuum, și mai radicală? Hai să fim serioși. N-am fost și nu sunt radicală, și sunt 2-3 persoane care știu asta (și le folosește mult). Sunt din topor. Eh... nici asta n-aș schimba-o. Poate aș consuma mai mult timp pentru ce-mi place (să scriu, să desenez porcării, să fac poze, să fiu imatură și să mănânc dulciuri pe dealuri). Poate aș negocia mai dur anumite oferte ale vieții, poate aș fi în alt loc acum, poate...

Cel mai bun lucru pe care pot de fapt să-l fac la ora asta (neavând mașina timpului la îndemână) este să mă bucur că n-am murit și să fac ce-mi place, ce vreau și ce pot. Să păstrez ce e bun, să înlătur părțile stricate ale existenței mele și odată cu trecerea anilor să mă întineresc cu trăiri bune, cu sănătate, cu veselie și cu iubire. Cu iubire sinceră, fără temeri, fără prejudecăți, fără să-mi pese de păreri, de cutume sau de piedici. Să iubesc așa cum știu eu, cu pasiune, cu posesivitate și cu durere.

Da, iubesc de mă doare!
                                                           

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Ce vrei să zici?

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis:
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »