Când aș trăi la nesfârșit

În adolescență am atins apogeul înălțării de sine. Atunci sufletul și trupul zburau. Am scris sute de poezii, am cântat la toate instrumentele muzicale deodată, am flirtat și cu aerul și nu i-am permis nici lui Făt-Frumos să mă cucerească. Încrederea în propriile puteri au fost peste nivelul realității, și de acolo și realizările. Am răsturnat munții, am trecut marea pe barcă, am fugit în lume și am venit înapoi de dragul celor apropiați, pentru că mă iubeau prea mult și nu puteau trăi fără mine. Am visat. Dar în mintea mea toate au fost reale. Totul s-a petrecut aievea și mult mai multe... De exemplu, la un moment dat am urcat până pe Lună, am văzut Pământul de acolo de sus și am ales unde voi trăi la bătrânețe (o să spun unde când chiar mă voi muta acolo - e pe alt continent, la alte temperaturi, culturi, gândiri). Altă dată am stabilit că eu am o putere care întotdeauna îi va proteja pe cei apropiați și nimeni nu va muri decât atunci când eu îmi voi pierde puterile (adică niciodată). Mai sunt multe...

Lumea s-a schimbat și m-a tras ca într-un uragan și pe mine. M-a amestecat ca în cuva mașinii de spălat cu tot felul de caractere, personalități, medii, culori, dureri, întâmplări și oameni, care mai mult sau mai puțin, m-au legat fedeleș pentru un moment, și în toată furtuna aia au ciupit din mine, din încrederea cu care voiam să cuceresc lumea, din puterea de a trece oceanele înot, din elanul de tânăr frumos.

Ca orice supraviețuitor al unei calamități (în cazul ăsta maturizarea), sunt recunoscătoare că sunt în viață, că toate m-au transformat în omul de față. Și recunosc, tot ce nu-mi place și nu e bun, e din cauza mea. Ei doar s-au învârtit în spirala aceea cu mine, m-au prins uneori de mână să mă scape și s-au afundat și ei mai tare; alții m-au ciupit, vrând să se agațe de mine și să ieșim deodată, dar mi-au lăsat doar mici cicatrici (pe care în timp, am uitat cine mi le-a făcut). Au fost și alte categorii, dar toate la un loc m-au transformat în mine și au ajutat la eu.

Cred că povestea asta e valabilă pentru fiecare om în parte, diferența fiind finalul; pe mine m-a transformat în eu cu traumele și fericirile mele, pe alții i-a transformat tot în oameni cu traumele și bucuriile lor, pe unii nu a reușit să-i atace maturitatea și mulți au rămas cu niște trăiri amputate, au sărit direct în brațele bătrâneții timpurii și se luptă și acum să se descâlcească din membrele ei.

Nu putem fi la fel și nimeni nu vrea asta. Dar putem trage pentru același scop: fericirea. Himera asta pe care toți o căutăm în afara noastră, în timp ce ea se ascunde bine mersi în adâncul fiecărui suflet și se plictisește așteptând s-o descoperim. Să căutăm în noi zic.