Arta și fericirea

Mda... aceste două chestiuni nu se prea îmbină. Cel puțin în mine nu. Mi se pare că arta vine ca o mănușă la suferință... e un refugiu, un loc în care poți să-ți manifești frustrările, suferința sau nervii, când oricare dintre acestea, amestecate sau singure, te copleșesc. Atunci poți desena Universul gol, atunci muzica e cântată de atrii și ventricule, tot atunci se scriu bestseller-uri în culori sufletești, se fac cele mai bune fotografii macro ale gândurilor amestecate cu dureri, se creează poeziile sufletelor rănite și se reinventează singurătatea.

Arta se poate transforma în viață și viața în artă în perioadele de nefericire. Apoi, după ce s-au unit și s-au iubit, după ce descoperi cine ești de fapt, prin artă, aceasta rămâne în tine. Atunci, fericirea nu mai alungă artistul din tine, nici înclinațiile artistice nu mai dispar când esti pe culmile beatitudinii. Fericirea asta este de fapt o artă. Și ca orice lucrare de artă, se obține și mai ales se menține greu. Trebuie păstrată, îngrijită, valorificată și conștientizată. E nevoie de o secundă de ignoranță și ca o cutie de vopsea vărsată peste o lucrare finalizată, își pierde valoarea, se duce de unde a venit... în nonsens.

E foarte probabil ca cei care reușesc să îmbine cele două trăsături să se simtă mântuiți, să știe că pe planeta albastră au atins apogeul existenței lor măcar pentru o perioadă. Asta pentru că sigur au simțit, descoperit, găsit, văzut iubirea. O iubire, pentru că iubirea este ce vrem noi să fie.