Temperamentali

O specie aparte de turbulențe au scuturat existența unora sezonul ăsta estival. Multe; și cum să le mascăm dacă nu cu poze de la mare, de la petreceri, din cluburi și de la party, unicul party în familie la ziua nepotului pe care nu-l mai văzuse nimeni până la 3 ani. Da vaai ce bucurie! Nu, nu e hatereală. Din păcate în umila noastră țară cu nivelul nostru de inteligență emoțională mai scăzut decât al unei râme la 35 de grade celsius pe asfalt și cu "pet"-ul nostru național Capra Vecinului care trebuie să moară mereu înaintea caprei noastre, ne aflăm la un stadiu în care nu ne mai vindecă nimic și nimeni: nici popa, nici psihologul, nici alcoolul nici dracu'. Din păcate asta e trista realitate. Văd zilnic românul frustrat, stresat, agitat, nervos și nemulțumit de te miri ce chichiță sau serviciu care nu e ca-n Italia, Portugalia, Spaaania sau alte țări (deși vede el cu ochii lui că plătește jumate pe acest serviciu că de aia a venit de fapt - nuuu, nu pentru

În dimineața asta, dintre toate celelalte, la noi în casă a intrat de la vecini un iz de cafea. De obicei ne năpădește fumul de țigări de la vecinul care pufăie de la 7AM pe geam la bucătărie. De la aroma de cafea la ibric m-a lovit cheful de a mai "sta la povești" cu restul lumii, cu care demult n-am mai povestit pe blog. Sunteți mai mulți am observat cu care doar așa comunic. Dar vă iubesc și chiar simt o apăsare că n-am mai zis ceva de-o vreme. Eu am mereu multe de zis oriunde și oricând. Da, da și o tonă de tâmpenii, dar din fericire am numai oameni frumoși aproape și le place să mă asculte. Să vă spun despre mare. Am promis că scriu iar despre iubirea mea marea cea sărată. Îmi lipsește mult și nu știu dacă anul acesta ajung să ne vedem. E ca o iubită pe care o las acolo în gerul iernii singură, în ploile reci de primăvară și în urletele cocalarilor din mijlocul verii. Dar aproape de finalul sezonului cald, veneam mereu să ne vedem, să ne încărcăm de energie una d

Multe petale de soare au trecut peste noi și a venit iarna de vară. Era necesară. Ceva, cumva trebuia să îmi dea elan să mă reapuc de scris. Acu' scriu. E 3 am și eu stau și ascult cum mi se-nvârte morișca amintirilor în minte. M-au oprit câteva gânduri pe drum: Am citit că toți avem prin trecut părți sumbre și pe care conștienți sau nu, le-am generat. Am realizat că toți avem familii și rude ciudate, dubioase, enervante și cu care nu ne mândrim. Am înțeles că dacă descopăr cupluri perfecte, parteneri care nu se ceartă și care par pe culmile fericirii, e foarte posibil că ăia să fie cu cele mai mari probleme... Știu că ce nu mă omoară ar face bine să o ia la sănătoasa. Acum înțeleg că nu voi putea cunoaște cât de multe mi-aș dori, dar pot alege ce și cât să fie, iar restul să devină fum. În toată vremea asta am muncit, fizic cel mai des, și sincer, îmi lipsește partea cu scrisul și cititul. Îmi lipsesc toate personajele dubioase, misterioase și cu vi

Au trecut Paștile, postul, iarna. După perioada asta am ajuns tot mai mult să cred că oamenii, oricât de bolnavi, de răi, de triști ar fi, vor supraviețui până la următoarea iarnă dacă au trecut în primăvară. Iarna, care mie nu imi displace foarte mult, mi se întamplă chestii ciudate. De exemplu în 2013 a fost un lanț de ciudățenii în viața mea. Mi se pare frumos de povestit dat fiind faptul că am supraviețuit. Prima chestie, în noiembrie, în câteva minute, am decis împreună (eu cu Marius) să ne despărțim. Și așa am și făcut. La scurt timp după asta, într-o conjunctură amuzantă am ajuns să mă droghez fără să știu mâncând niște "cookies" (multe) de pe biroul unui coleg, înainte ca el să mă observe. A fost o senzație foarte interesantă dar neplăcută, neștiind ce se întâmplă. S-a lăsat cu paranoia, cu fuga de la birou și cu încă o zi de aiureală din aia. La câteva zile după asta (deja era începutul lui decembrie), prietena mea bună Elena mă anunță că vine

Am ajuns de curând într-un mediu foarte diferit de tot ce am trăit până acum. Oameni frumoși, prietenoși și amabili aparent dar care au cu totul alte preferințe față de ce am avut eu în jur și în cap până acum. Ei nu au timp de poezie, nu îi interesează teatrul (decât dacă aduce bani), nu știu ce cântă live Alice Phoebe Lou și nu le pasă dacă știu să deseneze sau să scrie corect gramatical. Cred că am fost plesnită de realitate. E realitatea atât de dură și greoaie încât mai mult decât pentru o manea sau o rugăciune la radio nu e timp de pierdut pentru suflet? E normal ca la 23 de ani să vrei să scoți din peisaj oameni adevărați, să-i calci în picioare doar pentru bani? Atât de multă fericire au ajuns să aducă acești bani? În mine zace un artist foarte trist! Plânge! L-am lăsat pe locul II pentru bani așa cum și cei mai mici de 19-23 de ani fac. Am ridicat privirea și am început să mă uit după ochii dracului. Artistul e depresiv, nu mai vrea să îi scriu, sa-i citesc romane,

Orice punct din viața fiecăruia dintre noi are cu siguranță și garantat o virgulă. Nimic nu se termină brusc și nici un început nu e degeaba și fără scop! Astfel, dacă ai un șef de tot căcatul și crezi că o să te îmbolnăvești de nervi, că s-au terminat toate, că ai copil acasă și credit la bancă; dacă idiotul/idioata te dă afară sau dacă tu săracul/săraca nu mai reziști și pleci; află că nu este deloc adevărat! Singura chestie care îți lipsește este exact încrederea. Da! ÎN-CRE-DE-REA și dacă îi adaugi și puțină răbdare, așteptare și liniște sau mai degrabă dacă ție îți acorzi aceste mari privilegii, vei vedea și vei descoperi că drumul tău e pavat cu flori și nestemate, și că e doar vina ta că te-ai complăcut în mizeriile unui ne-om, că ai acceptat mediocritatea și că teama de necunoscut și de nou te-a ținut blocat/ă într-o bulă în care nici n-ai murit nici n-ai trăit. Cred eu, idioata de mine, că secolul XXI, dacă n-a venit cu modernism, nou, tehnologie și inovație (în țara noa

long time no see...  Nu-i bai. Numai lucruri bune și frumoase s-au întâmplat. Nu am făcut decât să fie bine. Am mai adăugat un job, a fost Moș Nicolae pe la noi, am mai sărbătorit un Crăciun alături de familii, ne-am bucurat cu toții de noul an împreună, am gătit, am călătorit prin țară, am leșinat de oboseală, m-am văzut cu prieteni vechi, am râs de ne-am cocoșat, am plâns ca proasta la un film și am terminat încă o carte de citit. 2017 a fost un an extraordinar, cel mai greu an din viața mea dar e posibil să fi fost și cel mai important. Am descoperit că frustrările sunt și ele bune la ceva, că atât nervii cât și temperamentul puternic, impulsul de moment și plânsul pot rezolva probleme pe care altfel nu le-aș fi putut aduce la liman. Am înțeles că nu oricare groapă în care cad are aceeași adâncime și că ieșitul din fiecare are o metodă complet diferită de la una la alta. În sfârșit am înțeles că NU e foarte important și că DA nu e întotdeauna cel mai bun răspuns. Da știu,