Bataia Dracului dintr-o iarnă

Au trecut Paștile, postul, iarna.

După perioada asta am ajuns tot mai mult să cred că oamenii, oricât de bolnavi, de răi, de triști ar fi, vor supraviețui până la următoarea iarnă dacă au trecut în primăvară.

Iarna, care mie nu imi displace foarte mult, mi se întamplă chestii ciudate. De exemplu în 2013 a fost un lanț de ciudățenii în viața mea. Mi se pare frumos de povestit dat fiind faptul că am supraviețuit.

Prima chestie, în noiembrie, în câteva minute, am decis împreună (eu cu Marius) să ne despărțim. Și așa am și făcut. La scurt timp după asta, într-o conjunctură amuzantă am ajuns să mă droghez fără să știu mâncând niște "cookies" (multe) de pe biroul unui coleg, înainte ca el să mă observe. A fost o senzație foarte interesantă dar neplăcută, neștiind ce se întâmplă. S-a lăsat cu paranoia, cu fuga de la birou și cu încă o zi de aiureală din aia.

La câteva zile după asta (deja era începutul lui decembrie), prietena mea bună Elena mă anunță că vine la mine să mănânce. Pun eu niște friptură de vită la cuptor și cum ea a adus o sticlă de vin roșu, am făcut friptură cu vin. La insistențele ei, am luat loc la masă să beau și eu un pahar cu ea. Am început să râdem de diverse și râzând, ea a dat peste un pahar care s-a spart pe lung și în care eu, neatentă, am dat cu încheietura mâinii, trosc! Așa am ajuns eu să realizez (abia a doua zi) că aproape mi-am tăiat venele pe lung. Cine vrea, poate vedea cicatricea.

După două zile, cu mâna pansată, am decis tot cu draga de Elena să mergem într-un pub cu muzică live. Înainte să plec am umplut mașina de spălat cu haine și am pornit-o. Când ieșim din casă, nu știu ce o apucă pe Elena și insistă într-una să îi dau ei cheile de la casă. Ok! Când ajungem la parter ne-am dat seama ca le-a pierdut. N-am mai reușit să le găsim. Parcă au intrat în gaură de șarpe, vorba aia. Din fericire aveam colegă de apartament care lucra de noapte și am mers la ea să-i luăm cheile.

Când ne-am întors acasă, printre altele, am mers până la baie. Acolo am descoperit că mașina de spălat a făcut voodoo. Adică în timp ce storcea, s-a deschis ușița și tooaaate hainele săriseră pe pereți. Ca în Scarry movie!

Am întins rufele, am pus totul la loc și tot am ieșit în oraș...

Apoi au venit sărbătorile. Am mers ca de obicei la Berzunți, la adăpost de prostii. Toate bune și frumoase, vorba prietenei mele Roxana. Am fost acasă la părinți, m-am bucurat de sărbători și m-am întors la nebuuuni.

Acum era deja începutul lui februarie. Se cam terminase iarna, era destul de călduț așa. Fiind duminică, stăteam cu Elena la povești și ne gândeam ce să facem noi când vedem că încep să cadă niște fulgi mari și tot mai deși.

Zice ea: hai la Albota să mâncăm pește! Eu: hai, dar cine mai vine cu noi? Punem mâna pe telefoane, mai luăm doi băieți cu noi și Anca, șofer pe zăpadă... Nu m-am gândit nici o secundă că până ajungem acolo, până mâncăm și până ne întoarcem, s-ar putea face zăpada mare, că mașina mea avea cauciucuri tocite rău și că aș putea derapa noaptea și să fac accident, să se rupă o roată în mijlocul lui nicăieri și că o să conduc 7 km cu roata ruptă și cu 10 km pe oră... dar exact asta s-a întamplat! Noroc de Diana, o altă prietenă bună care l-a trimis pe Alex al ei să ne culeagă de la 40 de km de oraș la miezul nopții.

A doua zi a venit iar soarele și zăpada s-a topit de parcă nici nu a fost. După ce am rezolvat cu mașina și am trimis-o cu platforma la service, m-am întors la birou destul de tristă. Începuseră să mă cam copleșească toate. Așa că mă duc în bucătăria de la birou și pun să fac un ceai fierbinte să mă mai liniștesc. Ca să fie mai mult, pun 4 pliculețe într-o găletușă de la smântână. Am vrut să infuzez puțin ceaiul și i-am pus și capacul. Când am luat capacul a reacționat ca într-un laborator de chimie, aproape a explodat. Bineînțeles că a sărit pe mine, pe tricoul meu și implicit pe burta mea. Când am reacționat de la durere și am tras de tricou, mi-am luat și pielea odată cu el... așa de mărimea unei palme mari. După două zile de chin at home, am ajuns iar la spital, unde m-au dat ăia cu niște soluții de nu puteam vorbi altfel decât cu lacrimi în ochi în timp ce îi imploram să facă ceva să nu mă mai usture. M-am chinuit cam 10 zile cu pansamente lipite de burtă cu scotch de hârtie și haine largi care nu apasă pe rană. Deci no jeans for a while.

Fiind în pauza de masă de la birou, văd că mă sună un număr... descopăr cu stupoare că e mama colegei mele de apartament disperată. Printre bâlbele ei am înțeles că nu știe unde e fata ei de peste 4 zile și că vrea să merg acasă să îi deschid apartamentul. Îmi amintesc ca prin ceață că o văzusem în seara aia, că era cu o prietenă de-a ei mai tinerică (nu prea știam multe despre ea), care mai dormea la noi pe canapea uneori. Până apuc să iau un taxi și să ajung acasă m-au cam luat frigurile de gânduri urâte. Când am ajuns, și mama ei era albă la față și speriată. Am urcat împreună în casă și după ce am descuiat ușa am lăsat-o pe ea să intre prima în camera fiicei ei. Nu, nu murise. Era în țâțele goale și  ea  și prietena ei... Nu am înțeles niciodată ce se întâmpla acolo de fapt. S-a mutat la scurt timp din apartament.

Între timp a venit primăvara și chiar luna mai, când Diana îmi propune să merg la o mănăstire cu ea și cu Alex. Cu greu, cu tot felul de piedici, am reușit să descopăr atunci Oașa. În prima noapte acolo am crezut că am ajuns în Rai. E în creierii munților, nu este semnal, o liniște incoparabilă cu alte liniști trăite până atunci: noaptea, doar lumină de lumânări și voci care cântau înălțător... Pentru scurt timp mi-am dorit să nu mă mai întorc în nebunia pe care o trăiam zilnic, dar nu s-a întâmplat așa bineînțeles... A doua zi am revenit la Sibiu dar am decis să revin și peste o lună, la sfârșitul lui mai am plecat cu un prieten din nou spre Oașa. De data asta cu mașina mea proaspăt reparată și cu noi cauciucuri de vară. Mergând pe autostradă cu 160km/h auzim un zgomot mare și mă opresc pe banda de urgențe. După mai multe verificări, mecanicul din mine descoperă că aveam prezoanele desfăcute și că îmi puteau zbura foarte simplu roțile în mers. Dar n-a fost așa și am ajuns din nou în "Rai".

Cu asta am învins iarna aia și l-am bătut la curu' gol pe diavol (dacă lui îi plăcea exact căldura nervilor mei pe timp de iarnă) bucurându-mă la maxim de fiecare victorie în parte și de faptul că am descoperit așa o minunăție acolo pe Transalpina.

Când mai prind puțin timp, promit să mă deschid mai des și să vă spun și despre alte ierni de groază... pentru că au fost multe, inclusiv asta și de fiecare dată dracu' a plecat cu coada între picioare și aproape mort din preajma mea.

Vine sezonul îngerilor, cu soare, plajă, lumină și muuultă zarvă! Să ne bucurăm zic! ❤️