Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast

Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele.

Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam.

Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi.

In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis: gata! Doamne dă-mi linii pe creier să nu mă mărit înainte să am un loc de muncă, pentru că scalpul meu e frumos cu păr şi merită să stea la locul lui. Ăla a fost cu adevarat un moment foarte important din viaţa mea dar şi prima dată când am realizat că s-ar putea să nu fie cel mai cel.

La o absolvire cu Virgil și cu Andrei. Și ei super entuziaști de fel

Înainte de licenţă (de prima dintre ele că restul n-au avut acelaşi farmec) am învăţat să mă rog ziua şi noaptea cu cea mai mare ardoare pentru mine, pentru linistea mea şi pentru ca al meu creier mic şi prea putin antrenat, să mă ajute. Am slabit 6 kile în două săptămâni şi am învăţat cam cât alţii în minim şase luni.

După licență m-am angajat. Şi am trăit fericită 5 zile, până am realizat ce reală e realitatea din afara facultăţii şi după două luni mi-am schimbat jobul (de Ucenic de pictor, obţinut cu sudoarea diplomei de "viitor notar").

Am reuşit să nu mă mărit şi m-am îndrăgostit iar. Acu' suflam şi-n iaurt (credeam eu) şi siiiigur nu mă măritam. Numai că peste o vreme am uitat şi m-am măritat. Ăla am crezut că o să fie sfârşitul lumii dar a fost doar începutul.

Acum trăim fericiţi, dar nu ştiu care prinde bătrâneţea. Lucrăm din greu la asta şi în sfârşit ştiu când va fi punctul culminant al vieţilor noastre. Dar asta e despre viitor nu despre de atunci până acum.

Faza e că acu' iar cred că ştiu, şi foarte probabil nu ştiu nimic. Dar înţeleg că viaţa e o sfoară cu multe puncte culminante pe ea, cu noduri şi noduleţe, cu zăpezi şi canicule, furtuni şi cer senin. Important e să ştim să ne adăpostim la timp (nu să le înfruntăm - tre' să mai învăţ de la soţul meu) şi dacă nu ne-am adăpostit, să le facem faţă cu brio, că-s doar nişte capricii trecătoare ale naturii noastre umane care vin şi se tooot duc.