Fumatul meu - amestec de iubire și sâmburi de suferință

Întotdeauna am blamat fumatul. Nu fumătorii, fumatul! Așa mult l-am urât și atât de mult mi-am dorit să-l înțeleg încât la un moment dat am făcut "pact cu diavolul" și am început să trag și eu din "pipa păcii" (cum spuneau prietenii "de suferință"). La început nu reușeam nici atât să înțeleg de ce spun unii și altii că e fain, că le place și că nu pot renunța la ceva ce pentru mine era rău la gust, urât mirositor, scump și rău pentru sănătate (toți știm asta, chiar dacă unii încercăm să ignorăm și sperăm să fie o mare minciună).

De ce m-am apucat?

Am vrut mult să înțeleg pe cineva foarte drag mie, am vrut să-i înțeleg pe toți (cei mulți) din jurul meu care adorau să fumeze și perioada aceasta a coincis cu o perioadă de mare stres din viața mea. Încă lucram într-o companie - aceeași despre care am mai scris - din care deja scosesem un picior spre alt drum. Eram foarte stresată și nervoasă și am avut fericirea să cunosc o persoană extraordinară, care îmi era și colegă de birou (de foarte puțin timp), și care - habar n-am cum - chiar înțelegea prin ce trec. Soluția ei pentru starea mea de stres și de supărare a fost:
-Ia un Dunhill de la mine, să vezi ce te calmează! Uite, ți-am luat și o cafea dulce cu lapte, că am văzut că-ți place mult. Hai, acum cât e caldă!
-Păi nu cred că e bine mă... dar n-am ce păți că eu nu-s fumătoare, și nu se ia așa cu o țigară.
Mă amețeam grav. De la o singură țigară (cam tare, ce-i drept), mă amețeam ca de la alcool. Pentru scurt timp, poate 10 minute, dar îmi plăcea mult. Placebo, cafeaua (care îmi plăcea mult) și țigara (pe care o consideram în continuare oribilă), îmi dădeau o stare de calm. Pentru 10 minute. Am repetat acest "exercițiu" și în afara biroului cu diverși prieteni (am muulți prieteni fumători), apoi am început să-mi cumpăr singură țigări. În continuare nu-mi plăcea mirosul, mi se făcea greață de la fum și uram faptul că toată lumea s-a obișnuit să mă invite la o țigară (pentru că altfel mă ignorau - mi se părea mie).
După aproximativ un an de zile am decis că e un lucru rău și că trebuie să renunț. Aveam acum deja un alt serviciu, am venit dimineața hotărâtă și le-am spus tuturor că "eu m-am lăsat". Au râs. M-au lăsat în pace o vreme și dacă venea cineva din afară să mă invite, interveneau ele (dragele mele colege), să anunțe că eu nu mai fumez. Am reușit 4 zile. Și m-am reapucat. Am început să realizez (foarte puțin) că nu pot să mă las; deși îmi spuneam: "apăăăi, ce are? oricum mă pot lăsa oricând... dar acum am chef să mai fumez. O să fumez mai puțin, dar e fain, îmi place mai mult cafeaua așa și îmi iau și mai multe pauze... mă las eu mai încolo." Au mai trecut 6 luni în care mi-am cumpărat țigări, în care deja știam ce fumez (ce brand și ce țigări), timp în care subconștientul meu săracul, mă certa mereu și suferea tare, pentru că el în continuare se gândea la sănătatea mea, la faptul că arăt ridicol când țin țigara în mână, că miros oribil și că nu sunt eu asta.

L-am ascultat. Am renunțat până la urmă. Dar recunosc: cu mare greu, cu multă voință, cu multe refuzuri (chiar am refuzat să mai ies o vreme cu oameni dragi, prieteni apropiați etc - dacă știam că mă vor provoca să fumez), am refuzat să mai beau cafea și alcool de orice fel vre-o câteva luni, cu o putere venită din exteriorul meu. Nu știu de unde am primit atâta putere, dar dacă există vre-un amărât ca mine pe lumea asta, care are un subconștient trist și rugător de el să se lase, eu l-aș ruga să-l asculte. Că e subconștientul său, e ghidul vieții sale interioare, pe care de câte ori îl ascultăm, ne duce unde trebuie, pe drumul cel bun și ne scoate la lumină.

Dacă nu vrei, pentru tine nu poate face nimeni nimic, în afară de tine! Și eu te sfătuiesc cu patos și cu multă iubire să vrei! Încearcă să vezi cum e și fără dependență.

Eu am ajuns să înțeleg persoana aceea atât de dragă mie, și pe altele dragi mie, și pe orice fumător. Am reușit să fac concesii pentru ei, dar le doresc și lor voință și putere, plăceri independente și bucuria de a nu mai ieși iarna în frig și vara în căldură cu ceva aprins în mână... dacă nu cumva e vre-o candelă de exterior pentru serile călduțe de vară.

 P.S.: Am rămas totuși in a love relationship cu lady coffee. Mai ales dimineața. Cu ea e altă poveste, și descoperindu-i tainele și beneficiile am putut alege să nu ne despărțim... condiționat bineînțeles...