Temperamentali

Moartea pasiunii este conectată cu multe chestii (nesimțire, prostie, nesexy, mizerie, miros urât, distanță, harță etc), dar ca minciuna nu există niciuna. Poți să fii nesimțit sau prost odată, poți să te îmbraci nasol sau să puți și toate să aibă rezolvare fără să lase urme. În schimb, dacă minți și omori pasiunea cu asta, foarte greu o mai readuci la viață. Poate merge, poate nu odată ci de mai multe ori, dar lasă urme urâte. Pe lângă altele asemenea ei,  care mănâncă din suflet (rod ca șobolanii dintr-o margine a sufletului și dacă nu le oprești la timp îl consumă complet), minciuna e ca molia, care se bagă în zestre și foarfecă încet și mărunt covoarele din interiorul rolei: începe din mijloc, găurește ființa spirituală și chiar dacă reușești poate să o înlături, gaura e în centrul inimii și se reface greu, cu multă iubire și atenție. E un parazit sufletesc de neegalat, trist și dureros. E ceva ce n-ar trebui să primească atâta atenție în scris, dar ignorată, e ca un vierm

De ceva vreme urmăresc o super-doamnă pe online, care a avut până acum o viață mai mult decât tumultoasă și plină de întâmplări nebune, tragice și de genul celor pe baza cărora se pot face thrillere, se pot scrie știri sau se pot citi articole de și despre ea, cu ochii beliți cât cepele. Acum, după ce "s-a reparat" cu ajutorul psihoterapiei (deși ea susține sus și tare că toată viața avem de săpat în noi și de scos noroaiele trecutului), insistă mult și la toată lumea să ia drumul ăsta și să se vindece pe sine ca ulterior să vindecăm fiecare câte puțin din lumea asta bolnavă de noi. De dinainte s-o descopăr aveam aceeași idee să zic. Știam că ajută, că ar trebui ca și la noi (în țară) să fie susținută terapia, iar oamenii care fac terapie să fie niște normali care merg și se repară așa cum fac atunci când își dau cu unguente peste belituri. În schimb, istoria asta a noastră, tradiția veche și nouă, toți năpăditorii (și nu mai știu pe ce să mai dau vina), a făcut ca

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis:

Eu aveam 10 și Ionuț 9 ani.  Era cald afară, ne trezeam pe la 11 înainte de prânz și găseam o listă lungă cât o zi de post (în fiecare zi) pe masă, scrisă de mama și completată de tata cu de făcut azi.  Era vacanța noastră de vară nene, și tot timpul găseam liste. Erau lungi și enervante: spală vasele, vopsește gardul din grădină, mătură curtea, scoate gâștele la pârău, dă cu aspiratorul, șterge praful, du iarbă la găini, întoarce brazdele din deal etc etc etc. Nu am înțeles niciodată cum puteau găsi atâtea task-uri în fiecare zi. Bine, dacă nu le terminam în ziua aia (zi în care se lăsa cu mutre mutrișoare acre acrișoare), se repetau pe lista din următoarea zi.  Dar în ziua de care mi-am amintit acum, lista era mai subțirică și am terminat-o rapid. Nu știu din ce motiv ne-am și trezit mai de dimineață. După ce era totul gata, ieșeam la poartă să vedem ce copii mai sunt pe drum. Nu durau 10 minute că începeau să iasă ca ciupercile după ploaie din toate curțile. Ne-am strân

Vreau să ies din mine și să mă privesc. Vreau să văd cum arăt atunci când nu știu că eu sunt chiar eu. Să știu dacă greșesc cum sunt și dacă exist cum cred. Vreau ca din afara mea să mă analizez și să mă critic. Vreau să mă judec pe mine fără să știu că sunt eu. Vreau să imi fac impresii, comentarii, să fiu critică și rea cu mine, cum sunt cu o străină. Vreau ca și eu să simt cum e să ai de-a face cu mine. Aș vrea să am de-a face cu mine în toate stările în care oamenii au avut sau au de-a face cu mine. Numai dacă mă scot din mine pot ști de ce eu vă doare Doar dacă trec pe lângă mine într-o zi, știind cine sunt cea din fața mea și cea din fața mea neștiind cine e străina din spatele ei, voi vedea ce vedeți voi acum. Mă scuzați, încă nu pot face asta, nu am aflat cum. Nu mă judecați pentru comportamentul meu, pentru ridicolul, ignoranța, nepăsarea, nedurerea și toate cele ne-bune de care dau dovadă. E pentru că eu nu mă văd pe mine. În fața mea sunteți voi

Nu știu cum să mă vindec de frustrarea asta gigant! Unde dracu' să bag atâta durere și cu cine să o împart. Mă doare sufletul și mi se întoarce stomacul pe dos. Vreau să plâng până-mi crapă ochii și mintea și îmi cade învelișul ăsta fals care mă poate scoate în lume normală. Ce o fi aia normală și de ce o exista afurisitul ăsta de termen?! Nu înțelege nimeni nimic despre mine și despre durerile mele. Nici n-au cum, că nu le pasă. Nici eu nu știu cum să fiu. Vreau să mă scap de tristețe, de nervi și de bula asta de rahat în care stau blocată. Vreau să-mi reiau fericirea cea de toate zilele. Îmi vreau viața mea, obișnuită pentru mine și atipică pentru alții, înapoi. Mă enervează toți și mai ales toate fericitele de pe lumea asta! Vreau să urlu și să plâng! Vreau să sparg toate vasele din lume în mii și milioane de cioburi și odată cu ele să se spargă și bula în care m-am închis! M-am săturat de frustrare, de noduri în gât, de rânjete false, de ipocrizie și de fericirile altora, pe

Poate fiecare dintre noi să construiască un palat de fildeș cu lumini sclipitoare de diamant, cu mese bogate, cu flori multe și mirosuri fantastice. Fiecare dintre noi are puterea de a-și construi un Rai aici pe pământ, dacă este conștient de asta și dacă vrea cu adevărat. Raiul fiecăruia dintre noi, cel puțin aici, este diferit. Fericirea mea se rezumă la un mal de mare, la o colibă, o plită, pește și niște legume, fripte toate la un loc și halite împreună cu al meu iubit. Fericirea altora presupune bani mulți, lux, averi și mașini moderne. Fericirea bunicii mele este mersul, și a bunicului murăturile. Toate acestea sunt niște piste false. Sunt de fapt niște dorințe de-ale noastre mai greu de îndeplinit și pe care nu le avem acum. Ele nu sunt fericirea. Fericirea se află în noi, în fiecare dintre noi. Iadul mâncător de suflet și de trup de pe pământ suntem tot noi și se cuibărește tot în noi dacă-i dăm voie. Totul pleacă de la modul nostru de gândire. Dacă eu am început să-mi s

Întotdeauna am blamat fumatul. Nu fumătorii, fumatul! Așa mult l-am urât și atât de mult mi-am dorit să-l înțeleg încât la un moment dat am făcut "pact cu diavolul" și am început să trag și eu din "pipa păcii" (cum spuneau prietenii "de suferință"). La început nu reușeam nici atât să înțeleg de ce spun unii și altii că e fain, că le place și că nu pot renunța la ceva ce pentru mine era rău la gust, urât mirositor, scump și rău pentru sănătate (toți știm asta, chiar dacă unii încercăm să ignorăm și sperăm să fie o mare minciună). De ce m-am apucat? Am vrut mult să înțeleg pe cineva foarte drag mie, am vrut să-i înțeleg pe toți (cei mulți) din jurul meu care adorau să fumeze și perioada aceasta a coincis cu o perioadă de mare stres din viața mea. Încă lucram într-o companie -  aceeași despre care am mai scris  - din care deja scosesem un picior spre alt drum. Eram foarte stresată și nervoasă și am avut fericirea să cunosc o persoană extraordinară, care

Cum am intrat în febra asta a amintirilor din copilărie, stăteam mai devreme și încercam să-mi aduc aminte ce făceam atunci, în Săptămâna Mare, mai ales că întotdeauna vremea era mohorâtă și de ploaie; fie aprilie, fie mai. Și știu ce făceam. Haos, ca de obicei. Eram supărați și nervoși amândoi, și eu și frate-miu, pentru că veneau copiii la bunici prin vecini, punea vecinul nostru manele la maxim (de se auzea în tot satul), oi zbierau pe dealuri și noooi, noi trebuia să măturăm la poartă, să spălăm pe jos, să ștergem praful, să aspirăm și să batem covoare, numai la noi venea în loc de Paște SANIPIDUL! Cel puțin asta o întrebam nervoși pe mama: de ce trebuie să scociorâm toate colțurile și colțișoarele casei și să deranjăm și ultimul amărât de păianjen din pod (da, nici ăia nu aveau liniște cu noi în Săptămâna Mare)? Nu știu pe la alții cum e, dar la noi era imperios necesar să vopsești pomii cu var și să-i sapi în jur, să vopsești pietrele care împrejmuiesc pomii și mai ales să

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga

Aaaa! În timp ce scriam despre o întâmplare întâmplătoare specifică mie de prin Dubai , mi-am amintit de o alta care s-a petrecut cu vreun an-doi înainte... În aceeași companie, în care atunci eram printre cei mai noi, plină de entuziasm și de elan, am primit o propunere foarte drăguță de la șefii mei și anume să fiu reprezentantul companiei la o conferință din Danemarca, într-un oraș foarte drăguț (în anul acela a fost și European Green Capital) pe numele lui Aarhus, împreună cu alte trei zuze, colege entuziaste și ele la vremea aia: Andrada , Adelina și Denisa . Ce ne-am gândit nooi? Nu se poate băi nene să mergem în Danemarca și să nu vizităm și vestita capitală. Așa că am găsit un zbor care avea o escală de vreo 12-14 ore (nu mai știu) prin Copenhaga. Deci propunem "conducerii" să ne aprobe acest moft unanim. Pe lângă faptul că a fost de treabă și ne-a aprobat, ne-a mai plătit și escala de o noapte în orașul berii Carlsberg. După o săptămână de spreadsheet-uri

Mi-am adus aminte de o întâmplare care acum mă face să zâmbesc de câte ori mă gândesc și care atunci m-a făcut să mă înfurii și să merg apăsat și bombănind. Bine, eu trăiesc mai tot timpul chestii din astea și cei mai mulți dintre prietenii mei știu. De multe ori mai mulți dintre ei m-au sfătuit să scriu cărți despre întâmplările astea, pe care le atrag ca un magnet, cu felul meu de-a fi. Așa, eram în Dubai. Îi înlocuiam împreună cu un coleg, pe alți doi colegi care erau în România în vacanță. Era o perioadă cam ciudată pentru mine. Nu știam pe ce drum s-o apuc din punct de vedere profesional, nu știam unde îmi e locul și dacă mai am sau nu ce să caut pe acolo (prin compania din care făceam parte de aproape 3 ani). Iubeam o grămadă de oameni și de activități, dar toate se îndepărtaseră de mine (și eu de ele) și erau de neatins în ultima vreme. Obosisem să mă zbat pentru ceva ce acum nu mai eram sigură că se poate face și că există. Am ajuns în Dubai măcinată de gândurile astea, du