Terapia costă bani, ia-o de la capăt!

De ceva vreme urmăresc o super-doamnă pe online, care a avut până acum o viață mai mult decât tumultoasă și plină de întâmplări nebune, tragice și de genul celor pe baza cărora se pot face thrillere, se pot scrie știri sau se pot citi articole de și despre ea, cu ochii beliți cât cepele. Acum, după ce "s-a reparat" cu ajutorul psihoterapiei (deși ea susține sus și tare că toată viața avem de săpat în noi și de scos noroaiele trecutului), insistă mult și la toată lumea să ia drumul ăsta și să se vindece pe sine ca ulterior să vindecăm fiecare câte puțin din lumea asta bolnavă de noi.

De dinainte s-o descopăr aveam aceeași idee să zic. Știam că ajută, că ar trebui ca și la noi (în țară) să fie susținută terapia, iar oamenii care fac terapie să fie niște normali care merg și se repară așa cum fac atunci când își dau cu unguente peste belituri. În schimb, istoria asta a noastră, tradiția veche și nouă, toți năpăditorii (și nu mai știu pe ce să mai dau vina), a făcut ca cei mai mulți din neamul nostru românesc să considere acest obicei ca pe unul de natură rușinoasă, ceva ce nu spui nimănui și faci doar dacă e musai. Am auzit des expresia: "aia săraca merge și la psiholog de când cu bărbat'su" sau "eu am auzit că merge la psiholog, are probleme mari" sau și mai rău: "ai grijă cu X, că știi că are probleme, merge și la psiholog... mă rog. Să nu zici că nu ți-am zis." 

Așa că eu văd trei mari categorii de români în cadrul acestui subiect: cei care fac terapie și nu prea spun, cei care ar merge și n-au bani și cei care cred că ei nu au nevoie de terapie și-i judecă pe cei care merg. Din fericire, mai sunt și excepțiile (cum este doamna mai sus menționată), persoane care știu că terapia nu are cum să-ți facă rău și că e de fapt o cauterizare a rănilor sufletești, demult deschise, care aproape s-au infectat și dedesubt sunt inflamate și dor. 

Eu sunt o combinație dintre primele două categorii. Doar că neavând bani pentru asta (e destul de scumpicel 70 - 120 de lei ședința), fac terapie prin scris, citit, pozat, umblat pe coclauri, ascultat muzică și râs. Pe bune. 

Dar de când mă știu, m-am descărcat în scris. Și exact ca stările mele arată și tot ce scriu. Ba furioase, triste, negre, ba vesele, drăguțe și ironico-iubărețe. De puțină vreme m-am gândit să și împărtășesc asta, și recunosc, îmi face bine, mă bucură să mă redescopăr, să mă ridic de sub propriile gânduri, de sub propria pătură de plumb sau să împart fiecare rază de soare din viața mea cu cine vrea s-o primească. Poate nu e suficient, poate nu e nici cât negru sub unghie comparativ cu terapia clasică dar nu costă.

Așa am ajuns eu la o concluzie de om mic: fiecare dintre noi se regăsește pe sine cel bun, cel cuminte, cel zburdalnic, cel non-alcoolic, cel nefumător sau cel îndrăgostit, în lucrurile, activitățile sau locurile care îi plac cel mai mult. Știu oameni care trăiesc să se plimbe prin lume și oameni care trăiesc doar cu gândul că într-o zi vor fi acasă la ei (acolo unde simt ei că e casa lor, fie și izolați în munți). Știu un introvertit care vorbește foarte puțin face to face cu oamenii dar care le povestește de toate tuturor, în poeziile lui. Am prietene care doar cu pisicile sau cățeii lor se pot desfășura și își pot reveni din stările nasoale și altele care numai la sală se aud pe ele însele. Sunt oameni care alături de nepoții sau de copiii lor pot trăi cu adevărat și oameni care numai ajutându-i pe alții pot compensa lipsa copiilor sau a altor membri din familia lor. Am o prietenă care atunci când se apucă de pictat, se transformă vădit; i se luminează fața și ai impresia că în capul ei cântă cea mai frumoasă melodie din cer. 

Dacă nu sunt posibilități financiare pentru terapia clasică, eu văd varianta asta ca pe o soluție. La mine merge, și cred că la oricine merge: când nu mai poți sau nu mai vrei, când ai un moment de bucurie sau când ai chef doar de ale tale, lasă tot și întoarce-te în tine, fă-ți de cap cu propria terapie și când prinzi din nou o gură de aer proaspăt, ia-o de la capăt cu viața!