Din Danemarca

Aaaa! În timp ce scriam despre o întâmplare întâmplătoare specifică mie de prin Dubai, mi-am amintit de o alta care s-a petrecut cu vreun an-doi înainte...

În aceeași companie, în care atunci eram printre cei mai noi, plină de entuziasm și de elan, am primit o propunere foarte drăguță de la șefii mei și anume să fiu reprezentantul companiei la o conferință din Danemarca, într-un oraș foarte drăguț (în anul acela a fost și European Green Capital) pe numele lui Aarhus, împreună cu alte trei zuze, colege entuziaste și ele la vremea aia: Andrada, Adelina și Denisa.

Ce ne-am gândit nooi? Nu se poate băi nene să mergem în Danemarca și să nu vizităm și vestita capitală. Așa că am găsit un zbor care avea o escală de vreo 12-14 ore (nu mai știu) prin Copenhaga. Deci propunem "conducerii" să ne aprobe acest moft unanim. Pe lângă faptul că a fost de treabă și ne-a aprobat, ne-a mai plătit și escala de o noapte în orașul berii Carlsberg. După o săptămână de spreadsheet-uri cu locații de văzut, cu ce mai facem noi și ce nu mai facem, ajungem în Aarhus. Participăm frumos la conferință, mâncăm bine (noroc de dragul de șef că ne-a făcut cinste), bem vin roșu ca doamnele și dormim 3 ore maxim pe noapte (că atât era noapte). În Aarhus am avut marele noroc să o cunosc și pe Alina, o fată drăguță, prietenă cu Andrada (cea cu care am împărțit și camera de hotel). Așa am reușit să ciripim ca rândunelele pe creangă peste tot pe unde am mers (în parc să hrănim căprioarele cu morcovi, în port, pe lângă reședința regală de vară, în autobuz sau pe stradă). Cinci fete cochete, fiecare cu mofturile și tabieturile ei, gălăgioase și cu gura
mare.

Ne luăm la revedere de la Alina și ne promitem reciproc că ne vedem la Sibiu, după care zburăm spre Copenhaga. Din aeroport trebuia să luăm un tren până în gara din centrul capitalei. Ne urcăm în tren, și eu, praf de oboseală îmi scot rucsacul, îl arunc sus în locul de bagaje și mă tolănesc cu geanta de la laptop și cu aparatul foto la gât, pe banchetele mari și faine de la tren. Ajungem la hotel (care era la o aruncătură de băț de autogară), ne luăm camera în primire și când să mă tolănesc în pat, îmi amintesc frumos să-mi scot rucsacul, care rucsac il a disparu! Bineînțeles că Anca era sigură că tot timpul și l-a ținut în spate, că de aia era ea așa de obosită și că probabil l-a uitat la recepția hotelului.

Cobor calmă până jos și acolo domnii super-amabili și drăguți (cum de altfel sunt toți domnii, doamnele și domnișoarele din Danemarca) îmi explică frumos cum am venit eu fără rucsac, și că aveam doar camera foto la gât și o geantă de laptop pe umăr... apoi îmi întind o umbrelă din partea casei și mă sfătuiesc să nu ies dezbrăcată prin ploaie (acolo plouă zilnic, nu tre' să te uiți pe geam ca să știi că îți trebuie umbrelă). În momentul ăla apuc umbrela și o iau la sănătoasa spre gară cu gândul că mai prind trenul staționând (ce, la noi stă trenul în gară și câte 4 ore sau 2 zile, nu?!). Normal că am aflat rapid că trenul oprește 10 minute și apoi pleacă, să-i facă loc următorului care vine peste alte 10 minute.

Înainte să cadă cerul pe mine de tot, întâlnesc un afro-american care a observat că sunt foarte agitată și îl întreb dacă poate să mă ajute. Bineînțeles că în loc să-și continue drumul, lasă totul deoparte și vine cu mine (aproape de mânuță), să întrebăm prin magazine și pe la tot felul de ghișee ce e de făcut. Asta după ce am descoperit împreună că biroul Lost and found din gară (din fiecare gară doamnelor și domnilor) este închis (de fapt la ei, cam tot este închis după 5 pm). După ce prietenul lui îi spune că vor rata și al doi-lea tren spre aeroport se uită deznădăjduit la mine și îmi urează succes plecând.

Intru în Starbucks (numai acolo mai era deschis în gară) și mă uit în jur... când să cer o cafea, realizez că nu am nimic la mine, că banii erau în portofel, că portofelul e în rucsac împreună cu biletele de avion, cu buletin, cu hainele mele pe-o zi și-o noapte, cu pașaport și cu toți nervii mei. Când dau să ies afară, o blondă superbă de vreo doi metri, cu ochi albaștri și cu părul blond-roșcat, vine spre mine și mă întreabă zâmbind dacă poate să mă ajute (apropo: toți danezii zâmbesc, cred că și când sunt constipați!). Îi povestesc și ei ce am pățit, și ea, foarte rapid, îmi oferă o cafea din partea casei, pune mâna pe telefon și începe să sune și să vorbească în daneză cu diverse persoane. Între timp, eu realizez că nu am numărul de telefon a niciuneia dintre fetele cu care am venit în DK. Sun un prieten din țară și fac rost de numărul uneia dintre ele. O sun și o rog să se uite prin geanta de laptop și să vadă cu ce am mai rămas pe acolo. Am avut mare noroc: mutasem intuitiv portofelul cu bani, carduri, buletinul și biletul de tren în ea. Un telefon și biletul de avion rămăseseră în rucsac dar cui îi mai păsa? O întreb dacă nu vrea să vină să-mi aducă biletul de tren că poate mă va ajuta la ceva, și-mi spune că e prea obosită să mai vină până acolo. Ok! Ce să fac? O întreb pe sirena de la Starbucks ce a rezolvat, și ea (puțin desumflată) mă sfătuiește ca dimineață la 8 fix, să fiu la ghișeul Lost and found. În rest nada! Îi mulțumesc, realizez că pe ziua aia asta e tot ce am putut face referitor la pasta, periuța de dinți, parfumul, pijamaua și toate cele din rucsac, și am decis ce urmează să fac: să mă bucur de Copenhaga, că doar n-am venit degeaba!

Așa că împreună cu rândunelele celelalte: două blonde și-o brunetă, gălăgioase cum știm noi să fim, ne-am dus la pas (cu hărțile de pe tableta Andradei) prin oraș. Și ce să vezi, minunăție?! Oamenii ăia merg pe jos sau cu bicicletele, nu cu mașinile ca la noi! Ptiu ce săraci! (V-ați prins că glumesc!). A fost extraordinar de frumos, nemaipomenit! Să vedeți ce priveliști frumoase, câtă liniște și aer curat (într-o capitală de peste 1800k de locuitori), grădinile Tivoli, vestita sirenă (după care am umblat 7 ore pe jos), marea, ploaia în mare, aliura aia de monarhie (cea mai veche monarhie din lume de altfel), clădirile colorate și oamenii frumoși, buna dispoziție și berea lor mmm... am uitat de rucsac!

Seara am mâncat niște burgări (ce am găsit şi noi mai puţin pricey), am băut vestita bere, m-am văzut cu nişte prieteni vechi, le-am povestit şi lor păţania, m au asigurat că nu-l va lua nimeni pe nenea ghiozdanul şi apoi am aterizat brusc în Hard Rock Cafe unde am mai băut câte un cocktail ca pisi-urile (care a costat vreo 90 de lei bucata în banii noştri, dar care îmi amintesc bine că şi a meritat toţi banii) şi apoi ne-am intors ciripind fericite la hotel.

Drept e că or fi ei civilizați dar nu se pun cu românii. N-au dat ei de rucsacul meu așa repede (l-am îndesat bine acolo la bagaje) și dimineața (după ce am dormit în chiloți că n-am avut haine de schimb), n-am mai avut timp să-l recuperez că pierdeam avionul... nu că n-aș fi rămas eu acolo, dar plângeau fetele după mine (și mai ales tata după cardul lui, că la ce prețuri erau, în 3 zile avea datorii la bancă). Noroc de Alina din Aarhus care împreună cu prietenul ei, (foarte amabili și drăguți) au mers a doua zi la biroul Lost and found (din Aarhus - unde se dusese trenul de fapt), au recuperat rucsacul (din care bieții danezi au trebuit să-mi arunce sandwich-urile expirate), și mi l-au trimis pe un microbuz înapoi. În ciuda prețurilor exorbitante de la ei, m-a costat doar 80 de lei să-l recuperez. De mulțumit nu i-am mulțumit destul Alinei, dar îi mulțumesc și-acu și încă o mai aștept la Sibiu.

P.S.: dacă mergeți pe undeva cumva, bucurați-vă maxim de tot ce puteți. Tot ce e material e fix zero, chiar dacă în momentul ăla poate părea totul.