Temperamentali

Cum e weekend și vacanță afară, am hotărât să mergem la pârâu și la umbră de copaci cu iarbă verde sub ei. Ne-am (mi-am) luat dulciuri și ceva de băut și ne-am bălăcit cu chicioarele în apa de munte până la plecare. Pe drum spre alt loc fain cu apă, pești și lume multă, m-a apucat melancolia. Acu' un an și ceva pe vremea asta abia ne adaptasem că vom merge în mașină cu doi câini măricei în loc de unul (Mars). Am ieșit prin mai la o plimbare rapidă, că ploua și era foarte frig, și m-am întâlnit pe afară cu un câine negru cu puțin alb pe piept, pe labe și în vârful cozii, care nu contenea să se zbâțâie de bucurie în preajma mea. Am mângâiat-o puțin (era o ea) și apoi am lăsat-o să se joace cu Mars, care era în al 9-lea cer că și-a găsit așa un prieten. M-a apucat instantaneu mila, deoarece avea o blană lungă, creață și lucioasă, dar fiind neîngrijită și plouată, se transformase în niște dreduri insuportabile pentru pielea ei, mirosea foarte urât și se încurca în ele când aler

La sugestia unui prieten foarte prieten, chiar dacă este mai mult virtual, am hotărât să pun pe foaie tot ce imi lipseşte mie acum, de ce îmi este cel mai dor.  Discuţia a fost foarte simplă: am găsit un email în care scria asa suparat: - Oare de ce nu am mai citit nimic nou şi ai devenit atât de tăcută? Te-am supărat când am spus că nu îmi place titlul la ultimul articol ( Psihedelice )? Dar eu am fost doar sincer şi ştiu cum gândesc cei mai mulţi şi că nu te reprezintă...  - Aaa, nuuu. Nu am fost în ţară şi nu am avut timp. - Atunci mă bucur. Să scrii despre asta! - Nu. Despre asta o să scriu doar atunci când mi se face foarte dor de ce am văzut, simţit şi gândit acolo. - Ok. Atunci scrie despre ce îţi este dor acum. Şi iată-mă! Surprinzător, pentru că nu sunt deloc o mămoasă sentimentalistă, mi s-a făcut dor de mama şi de tata, de grădină, de pătura întinsă pe iarba proaspăt tăiată, de un castron cu vişine lângă mine şi de o carte în acelaşi context. 

Exact în momentul în care am ajuns acolo, era un pepene uriaș pe pragul ușii. Nu puteai trece nicium. Avea 35 de kilograme. Tanti Ileana se zărea înăuntru. O puteam observa cum șade cu alunița aia mare și păroasă pe nasul ei cârn și cum se uită anapoda la mine. Ce vină aveam eu că pepenele ăla bloca ușa de la intrare? Nenea Andrei trântește poarta și vine cu viteză spre mine. Îi fac semn spre pepene și se uită cu dispreț: - Păi ce, aista-i mare?! - Păi nu e?! Eu n-am văzut în viața mea așa ceva! - Ileanou! De ce nu l-ai mâncat? Mai amu îț trebuia harbuz! Tanti Ileana îl ignora ca de obicei pe frate-su. Învârtea cărbunii în sobă ca să se coacă niscaiva cartofi ascunși în jar. N-avea chef să-i împartă cu nimeni. Și nici ouăle coapte mai deunăzi. Eu m-am prins, o salut din ușă și dau să plec dar nea' Andrei nu voia nicium s-o lase să se bucure de cina frugală.  - Fă, pe tine nu te mai satură Dumnezeu de mâncare? Hai ia harbuzu din drum și dă-mi și mie doi cartofi ș-o

 Mi-au trecut prin faţa ochilor tot felul de aiureli în viaţa asta, unele vesele, altele triste, cele mai multe trăznite, demne de filme, cel mai adesea de groază. Până acum o zi-două (nu mai ştiu exact), am realizat că nu le-am povestit nimănui niciodată şi înainte să aflu de la soţul meu (amărâtul de el) că ar trebui puse pe tava unui chiar psihiatru dacă nu psiholog, eu, ca oricare alt nebun rău, m-am amuzat că fac impresie şi m-am gândit să le scriu până dau de un psiho-ceva cu tava pregătită. Astfel, de cele mai multe ori când sunt copilot în maşină, în special când aceasta se deplasează cu viteză (pe care eu o consider) mare, începe, în diverse momente, un scurt-metraj în căpşorul meu debitator. De exemplu, într-o zi am văzut un zid destul de departe de drum, şi îmi închipuiam cum maşina zboară din cauza vitezei, pe sus, se înfige bine în zid, noi suntem aruncaţi pe geam şi apoi eu mă târâi plină de sânge, fără să mă doară nimic, să-i caut pe ceilalţi şi să mă asigur că sun

Vedere de pe drumul nostru spre Babele (mai bine zis, drumul babelor spre babe) Iar plouă. Bine că plouă, abia am chef să scriu. Bine că pot scrie, abia mă mai citeşti şi tu... Am fost pe munte şi ne-am copt. Toţi trei, noi doi şi câinele. Cred că a făcut insolaţie bietul câine că după ce am urcat şi coborât pe şi de pe Bucegi a dormit 2 zile şi a băut o găleată de apă. A fost o nebunie weekendul ăla. Am stat la o pensiune frumoasă, într-o locaţie foarte prietenoasă cu nişte oameni mai faini decât toate celelalte. Asta în primul rând pentru că proprietarii îl au pe Vlăduţ, o frumuseţe blondă cu ochii verzi, de 3 ani şi jumătate care ne-a convins că el este proprietarul excelent al casei, că la el e cel mai super, că mami e cea mai frumoasă şi că nimeni nu-l iubeşte mai mult decât el, pe tati. Pensiunea e Casa Zuzulache şi e amplasată în Poiana Ţapului lângă Castelul Cantacuzinilor , poziţionată cumva sus, de vedeam Buşteniul de pe balcon. Adică super! Mai ales dacă nu aveam