Se pare că normalul meu e foarte diferit de normalul altora. Al celor mai mulți. Dar îmi place. E cu atât mai fain cu cât nu afectează pe nimeni, nu e la fel, nu e intenționat ci natural și revăd persoana specială pe care Divinitatea a construit-o cât să o descopăr o viață. E așa cum e, vulcanică, visătoare, pragmatică, iubitoare de bucurie, de iubire, de copii, de entuziasm și de energie, de sănătate și de vindecare, de puterea de a spune da sau nu, de oameni, de adevăr, de viteză, de dans, de artă, de lumină și de culoare. Dar nu aici e normalul meu cel diferit ci acolo unde nuanțele uneori nu se îmbină, unde culorile de multe ori sunt toate primare, unde linia trasată trebuie să fie fermă și dreaptă, unde da e da și nu e nu, unde stop e stop și răspicat e real. Acolo normalul meu devine rigid, greu de atins și inaccesibil oricui. Uh, mulțumesc pentru asta! Până învăț real cum se pun limitele, normalul meu pune mare parte dintre ele. Când plictiseala ajunge și la mine (în viața asta ...
Toată lumea simte că natura moare... E obosită, nu moare. Doamna Toamna îi dă răgaz, aduce ploi grele să spele frunzele uscate dintre crengile obosite; vânt rece să sperie animalele epuizate de căldură, ca să-și facă mai repede culcuș; colorează extraordinar cerul și pădurile, dealurile și natura, ca să facă vietățile să-nțeleagă că și culorile calde pot fi "reci" sau invers... Doamna Toamna e un mare artist, pictează zilele, cel mai des în tristețe, cu lacrimi de nori gri și trimite oamenii în melancolii; pe la ceaiuri și plăcinte cu mere și scorțișoară; pe la biblioteci cu locuri la geam, cărți stufoase și pături pufoase; pe la școli cu elevi melancolici visând la vacanța însorită ce tocmai s-a dus pe câmpuri chelioase cu căpițe de coceni ude și mucegăite; prin livezi părăsite de fructele care s-au copt toată vara și apoi "au fugit" la adăposturile hambarelor bogate din sate. Dar pe bune acum, ce să nu-ți placă la ea? Culorile brune, portocalii, verzi în toate n...