Opriți timpul pentru mine

Nu-mi pasă de altceva acum decât de bucuria de moment. E cea mai mare și mai cuprinzătoare și nu vreau să mai vină noaptea, nu vreau să mai fie mâine, poimâine, la anul și la mulți ani... Aș vrea să stau așa la 36 de ani cu cei trei iezi ai mei și (din fericire în povestea noastră) și cu țapul (și nu la cel ispășitor mă refer).

Unul e de nici 3 ani, ghiduș, extraordinar de iubibil și foarte amuzant, empatic numai cât să nu te poți supăra și comunică exact cât să și râzi în timp ce înțelegi ce spune.

Cu una care e superbă la trup și la suflet, niște ochi mari și albaștri care văd direct în inima ta, care îți citesc sufletul și îți simt emoțiile fără să schițezi cea mai mică grimasă. O fetiță care acum își dezvelește o empatie nativă, un suflet sensibil și moody care dă cu tine de pământ din două vorbe copiate "de la tine când ai fost nervos".

Și Mina, Mina Lumina - cum îi spune ea. Luminița de la capătul tunelului. A apărut recent dar doar pentru cine nu e din casă. Aici, după ce a venit, nu înțelege nimeni unde a fost pentru că e piesa de puzzle care căzuse acum două zile pe după canapea. E aici și suntem puzzle complet. Nu poate lipsi niciunul că se strică nasol tabloul.

Noi plutim printre pamperși, printre vase murdare și coșuri pline cu rufe, trecem într-una pe lângă o oală forfotind și un ibric plin cu cafea caldă sau rece. Pare haos dar e doar foarte normal. Nu mai avem timp de noi doi dar de fapt noi doi suntem în toate: noi suntem linguri cu supă care uneori fac pe "hoțul" sau pe "cățelul", suntem perne pe care doarme ea că și ea e "mică și bebe", pe care dorm doi - unul mic și unul mic mic, pe care dorm toți odată și noi unul pe altul, suntem spălători de buci mici, de bucle și tăietori de minim treizeci de unghii, suntem (biiine sunt) mâncători de înghețate și ciocolate și tot felul de dulciuri primite "ca să nu mai mănânce ei atâta zahăr", suntem cititori și povestitori de povești inventate cu "crocozauri", rechini care plutesc prin casă, cu punguțe cu doi bani și trei parale.

Noi împreună uneori suntem niște rezidenți proști la medicină generală, bazați pe intuiție și care ne încurajăm unul pe altul că e bine așa cu ceai și ceapă, că trece și că mâine pot fi scoși afară. Nu suntem mare lucru dar încă suntem amândoi. Nu e un capăt de lume să fim cinci dar e o mare bucurie așa cum e. Am "desenat tabloul" ăsta pentru mine dar și pentru toți cei care ne întreabă cum e. Și e fain. E greu da, dar nu e greu, e cumva așa altfel. În continuare știu că cel mai greu e doar cu unul, greu e când cineva e bolnav incurabil, când tu ești bolnav incurabil, e greu în alte situații. Nouă ne e bine, nu ușor dar cel mai bine din lumea în care noi trăim de 36 de ani și 420 de zile.