Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:
- N-ai curaj să sari de pe gardul de la Nea' Costică (gard care avea cam 2 metri înălțime, dar care era situat pe marginea unui teren mult sub nivelul asfaltului, deci cam la 4,5 metri de la sol).
- Da de ce să sar tocmai de acolo?
- Că-i înalt tare și n-ai tu curajul ăsta! Dacă sari îți dau ție cutia asta!
(O cutie de cafea Mocca (goală off course), învelită în folie de aluminiu (nici acu' nu știu de unde făcuse rost de ea, că nu erau peste tot ca acum)).
- Ia să văd eu cum se vede când mă sui pe gaaard...?
În timp ce eu eram deja cocoțată sus, toți copiii coborâseră jos pe teren (teren pe care jucam des fotbal sau "Țară țară vrem ostași") și făceau galerie (adică urlau ca maimuțele ce le venea la gură). Era o ditamai hărmălaia, iar eu mă tot gândeam că poate dau de bolovanii ăia de jos sau poate îmi dau iar cu genunchiul în barbă și mă învinețesc (cum mai făcusem când am sărit din agud de la bunica).
Și sar (am sărit din prostia deghizată foarte bine în orgoliu, și nu pentru cutia de Mocca pe care nu am mai văzut-o niciodată pentru că am și uitat de ea).
Nu mai știu exact dacă m-au dus copiii acasă sau dacă a venit mama să mă ia. Știu bine că 3 zile am stat în pat, șocată puțin, neînțelegând ce se întâmplă, de ce mama vorbește singură și face cruce des. Se ruga. Ea e un om extrem de spiritual și iubitor, un om care preferă binele celuilalt în detrimentul său (chiar dacă în unele cazuri celălalt e un necunoscut), și care nu vreau să știu ce avea în suflet gândindu-se că fetița ei e posibil să nu mai meargă pe picioare. Cert este că întotdeauna a mers pe metode tradiționale, uneori non-conformiste, băbești și abia când s-a convins că a făcut tot ce se poate din latura asta, a apelat și la alte resurse.
Așa că mi-a făcut masaj cu maglavaițuri din buruieni, mi-a să mănânc la pat și s-a rugat (mult și cu ardoare). Nu știu dacă s-a mai rugat vreodată până atunci așa, dar s-a rugat cu toată inima și cu tot sufletul ei.
Așa că mi-a făcut masaj cu maglavaițuri din buruieni, mi-a să mănânc la pat și s-a rugat (mult și cu ardoare). Nu știu dacă s-a mai rugat vreodată până atunci așa, dar s-a rugat cu toată inima și cu tot sufletul ei.
N-a mai fost nevoie să apeleze și la resursele clasice (medici, terapii etc.), nu știu cum și de ce exact, dar după 3 zile am zbughit-o din pat la joacă și mi-am continuat viața de copchil zburdalnic ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Nu cred că am înțeles vreodată prin ce au trecut ei atunci, și sper nici să nu înțeleg (pentru că eu am darul de a înțelege abia când trec prin aceleași faze), dar apreciez muult, foarte mult faptul că îi am mereu alături și că nu m-au zgâlțâit bine atunci (așa cum mi-aș fi făcut eu dacă eram ei).
Cauza mai poate fi și faptul că am mâncat mult pâmânt de la o floare când aveam 3 ani, care conținea peste 50% bălegar și rahat de găini. Norocul ăsta... mare noroc! O compătimesc pe mama și pentru asta, pentru tot. Mai ales pentru că ea s-a ales cu mine și nu cu un copil cuminte, care nu se dă vara cu sania, care nu merge la furat piersici din via vecinului, care nu mușcă din flori otrăvitoare de i se umflă buzele ca de la botox și care nu se bate cu băieții la școală... Eh. Fiecare cu soarta lui, vorba ei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce vrei să zici?