Nu știu cum să mă vindec de frustrarea asta gigant! Unde dracu' să bag atâta durere și cu cine să o împart. Mă doare sufletul și mi se întoarce stomacul pe dos. Vreau să plâng până-mi crapă ochii și mintea și îmi cade învelișul ăsta fals care mă poate scoate în lume normală. Ce o fi aia normală și de ce o exista afurisitul ăsta de termen?! Nu înțelege nimeni nimic despre mine și despre durerile mele. Nici n-au cum, că nu le pasă. Nici eu nu știu cum să fiu. Vreau să mă scap de tristețe, de nervi și de bula asta de rahat în care stau blocată. Vreau să-mi reiau fericirea cea de toate zilele. Îmi vreau viața mea, obișnuită pentru mine și atipică pentru alții, înapoi. Mă enervează toți și mai ales toate fericitele de pe lumea asta! Vreau să urlu și să plâng! Vreau să sparg toate vasele din lume în mii și milioane de cioburi și odată cu ele să se spargă și bula în care m-am închis! M-am săturat de frustrare, de noduri în gât, de rânjete false, de ipocrizie și de fericirile altora, pe care nici nu și le apreciază.
Îmi vreau iubirea de sine înapoi! Vreau să-mi fiu propriul vindecător și propriul spital de nebuni. Vreau tratamentul minune care scoate supărarea și toate durerile fizice închipuite de sufletul sfârtecat din mine! Vreau să iubesc și să mă iubești! Nu vreau să mă intereseze de nimeni. Nu mai vreau să-mi pese dacă voi sunteți bine și dacă eu vă dor! Acum e despre mine... și e degeaba. Nu aude nimeni răcnetul ăsta ieșit cu ardoare din mijlocul meu, dintre stomac și piept. Nu-l auziți așa cum niciodată nicicând nu l-ați auzit niciunul! A fost destul să se vadă zâmbetul, gluma, optimismul închipuit, salopeta de fericire cu care m-am îmbrăcat la ieșirea din mine spre voi. M-am săturat! Îmi vreau vindecarea și dați-vă la o parte din calea ei! Ascundeți-vă și lăsați-mă să împrăștii veninul departe de voi, că altfel o să mor otrăvită de propriul sine bolnav de tristețe!
Țin gunoiul ăsta ascuns și-l strâng de atâta vreme-n grădina sufletului, de s-a făcut cât un munte și-mi ia tot soarele, toată lumina și căldura spirituală. Îl țin și-l strâng pentru că mă tem pentru voi. Mă tem să vă las singuri cât merg cu el la ghenă. Mă tem că atunci când m-oi întoarce veți fi vreunul plecat sau dus. Că poate nu vă grijește nimeni până viu și când ajung e prea târziu să mai pot face ceva. Fug de voi cu voi în gând și vă păzesc fără cusur non-stop. Frica asta vă face vouă bine și mă topește pe mine. Mă face să mă urăsc și să nu mă pot bucura de voi. M-am săturat. Vreau să dispară mormanul de gunoi din grădină, vreau să dispară grădina ca să nu mai am unde depozita alt gunoi. Vreau să nu mai existe gunoi. Vreau renaștere! Să veniți să aduceți fiecare câte o picătură de bine. Îmi sunteți cu toții datori și vă oblig!
Lăsați-mă să vă iubesc!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce vrei să zici?