Săptămâna (noastră) Mare

Cum am intrat în febra asta a amintirilor din copilărie, stăteam mai devreme și încercam să-mi aduc aminte ce făceam atunci, în Săptămâna Mare, mai ales că întotdeauna vremea era mohorâtă și de ploaie; fie aprilie, fie mai. Și știu ce făceam. Haos, ca de obicei. Eram supărați și nervoși amândoi, și eu și frate-miu, pentru că veneau copiii la bunici prin vecini, punea vecinul nostru manele la maxim (de se auzea în tot satul), oi zbierau pe dealuri și noooi, noi trebuia să măturăm la poartă, să spălăm pe jos, să ștergem praful, să aspirăm și să batem covoare, numai la noi venea în loc de Paște SANIPIDUL! Cel puțin asta o întrebam nervoși pe mama: de ce trebuie să scociorâm toate colțurile și colțișoarele casei și să deranjăm și ultimul amărât de păianjen din pod (da, nici ăia nu aveau liniște cu noi în Săptămâna Mare)?

Nu știu pe la alții cum e, dar la noi era imperios necesar să vopsești pomii cu var și să-i sapi în jur, să vopsești pietrele care împrejmuiesc pomii și mai ales să văruim linia albă de la poartă (o linie inutilă decorativă și "care dă un aer estetic extraordinar"). Munca nu se termina până în ultima secundă: joi vopseam ouăle și trebuia neaparăt să culegem frunze frumoase de diferite forme și să le prindem cu un crac de ștramp pe ouă, vineri făceam cozonaci și pască (în copilărie jur că mama cu vecinele făceau cam câți cozonaci și pască ar mânca un sat întreg timp de o lună), sâmbăta puneam covoarele la loc și te miri ce-și mai amintea mama că mai trebuie să facem prin grădină sau prin casă, făceam mâncare (mii de sarmale și sărmăluțe, miel, ciorbe, salate boeuf, drob, fripturi, mămăligi - nu se poate fără ele) și usturoaie, muuulte usturoaie.

Partea bună era că TREBUIA să mergem la denii. Și noroc de denii! Că altfel am fi muncit până la 12 noaptea. Așa, la 6 seara ne ferchezuiam frumos, doamnele și domnișoarele cu baticu-n cap, domnii cu pantalonu' la dungă și hop la denii. Amintirea asta mă face să zâmbesc. Atâția copii la biserică nu vezi în timpul anului ca în Săptămâna Mare. Agitați da' totuși cuminți, amestecați cu bunicile și părinții, se înghesuiau toți să pupe icoanele și apoi ieșeau afară și se aleargau și făceau hărmălaie prin cimitir. Noi nu. Că ne lua mama de urechi, ori se uita tata urât la noi (urâât! da... cu o grimasă în colțul gurii; la cât e el de ghiduș, mai că s-ar fi zbenguit cu noi).

Ce ne-a mai bântuit mereu pe noi în Săptămâna Mare: vă vine să credeți sau nu, fasolea! Era main dish, pentru că era post și pentru că fasole. Nu știu exact de ce, dar știu că abia acu' la 30 de ani am început să mai mănânc căte o porție, până acum nici să n-o văd.

Partea cea mai frumoasă era faptul că de Paști e un must să "te înnoiești", adică mergeam la oraș și ne cumpărau haine și papuci noi. Toată lumea trebuie să strălucească de Înviere, nu numai lumânările, haina preotului și ouăle roșii (că și alea dacă nu-s frumoase te faci de râs cu ele în sat).

Semnificația e chiar faină, are legătură cu învierea lui Hristos și cu faptul că acum lumea are o haină spirituală nouă, nepătată de păcat, că am înviat cu toții într-o nouă lume pură.

Îmi amintesc foarte bine cum la 8-9 ani mi-a cumpărat mama pantofiori roșii de lac, iar eu, care când "voi fi mare o să mă fac mecanic", am refuzat vehement să-i port. Ce mecanic poartă pantofi roșii de lac? Și mama săraca mi-a spus așa: "nu sunt de fete, sunt universali, uite îi cumpărăm și lui Ionuț la fel, doar că vișinii." Așa a ajuns săracul frate-miu să poarte de Paști pantofiori vișinii de lac. El nu era mofturos, important era să nu-i fie prea mari (aveau ai mei obiceiul să-i ia mai mari că (,) creșteam repede, și să ne țină mai mult). Oricum dacă îi erau mari îi purta pe dos "ca să mă strângă mai bine" - zicea mândru. I mean, nu era prostalău ci foarte deștept băiatul, știa să se descurce cu ce are fără să comenteze (ca mine).

Abia așteptam să treacă Învierea (recunosc). Mă, și era slujba aia așa de lungăăă, mai lungă ca o zi de post! Apoi mergeam să ne spălăm pe ochi cu apa dintr-o cană cu un ou roșu și cu bani în ea. Ne zoiam adică... era o chestie simbolică, ultimul lua banii din cană. Apoi ciocneam și ne puneam pe ghiftuială. Dimineața o luam de la capăt și o țineam așa până se termina vacanța de Paști. Când începea școala, veneam toți cu compuneri pregătite despre Iisus, Înviere, Paști, miei și iepuri cu cadouri.

Apropo, ce ne aducea nouă iepurul, de mare valoare, în fiecare an?! Un ou Kinder uriaș! Foarte românesc și tradițional, recunosc!

Hristos a înviat!