Pacea lumii

Lângă mine stă un bebe, nu oricare, chiar al meu.

E al treilea, e trezirea, pacea lumii îl numesc.

El e pace pentru mine și eu pace pentru el.

Când mă supăr de ceva, că mă supăr, ce să crezi?

Las privirea-n jos spre dânsul și pe loc mă lecuiesc.

El când plânge puțintel, caută-ncet cu gurița, sânul,

care e deja aproape; brusc devine liniștit.

Fața lui de îngeraș, pur și viu în existență, fericit doar cu lăptic, 

cu căldură de la mine, de la sân și inimă, 

Mă trimit cu toatele către a minții lumină:

deci, nu casa, masa, bogăția,

nu mașina, spațiul, avuția;

ci așa îți iei cu tine pacea cea mult căutată, 

Cu un bebe mic, un suflet dependent de-o mică pată:

eu, o mamă, mama lui, universul unui pui;

de om ce-i drept, că numai el, caută pacea prin nouri, 

Numai el nu mai pricepe câte de-aproape este Cerul, 

Cât de-aproape-i Paradisul și lumina veșniciei. 

Și se-nvârte-n munți de-orgolii, de mândrii și căutări. 

Își dorește terapie și nu știe că un bebe asta e, 

Terapie sufletească, fizică și omenească 

Chiar de vine dintr-un Rai unde noi visăm s-ajungem. 

Chiar de plânge ca un tunet și îți pare că-i și mic, 

Chiar de uneori îți vine să te tot duci câte-un pic, 

Cel mai des te bucuri tare, te și temi, te și mândrești 

Nu lăsa un gând micuț să-ți umbrească bucuria, 

Nu există pe planetă altceva decât lumina 

amintirilor cu ei, bebelușii de povești, 

sămânța omului aici, 

Ce se-aseamănă cu Domnul, 

Mai ales când sunt mici mici.