Foștii noștri copii

Mare bucurie mare după nunta noastră din 15 octombrie 2016. 

Așa ca în povești, la o lună după nuntă am avut 2 liniuțe pe test și guess what, atunci nu exista covid, eram însărcinată. M-am speriat, deși îmi doream copii, apoi am plâns de frică, ulterior am început să mă bucur și după ce toată lumea a aflat, după ce deja mă simțeam specială și așa și eram tratată, brusc și fără motiv (aparent), după revelion, mă ia o tristețe și o suferință pe care nu mai știam cum să le ascund pentru că nici eu nu le cunoșteam cauza.

Nerăbdători din cale afară, fiind săptămâna 12, mergem cu gândul că poate vom afla dacă e băiețel sau fetiță. Emoții peste emoții. Din păcate am aflat foarte senin și fără rețineri că inimioara aceea puternică și gălăgioasă pe care o auzisem cu o lună în urmă, s-a oprit. A căzut cerul pe mine și nu știam încotro s-o apuc. Nu mă gândisem niciodată la ce înseamnă un avort (nici voluntar dar altfel nici atât), îmi era frică de termenul acesta și iată am dat nas în nas cu el ca într-un coșmar devenit realitate. Am ajuns la spital și am trecut prin urâțenia aceea de intervenție chirurgicală care nu numai fizic este dureroasă dar îți golește sufletul, te lasă cu inima împietrită și culmea, nu înțeleg de ce, cu rușine. Nu voiam să mai dau ochii cu nimeni, nu voiam să spun nimic, nu simțeam nimic.

6 luni au fost necesare să fiu din nou eu, să mă împac cu mine, să înțeleg că e gol acolo și că nu trebuie să mai am grijă de nimic, să decid că voi afla cauza (dacă exista) și să continuăm să încercăm să avem un pui de om. La sfârșitul lui noiembrie din nou am văzut două liniuțe. La un an după trauma vieții mele (nu țin minte să fi suferit mai tare până atunci), mă întâlnesc iar cu șansa de a avea un copilaș. Acum realizez că, de fapt, nu mă vindecasem și au început fricile. Niște frici groaznice, un stres incredibil și o doctoriță aparent drăguță dar destul de rece... De data aceasta știam care este problema, știam și ce tratament trebuia să urmez, unul nu tocmai simplu ci cu injecții în burtă și multe alte vitamine și chestii. Trombofilie, una nasoală, majoră, cu care hematoloaga s-a mirat că trăiesc așa de bine.

Din nou, mai târziu și mai taumatizant din punct de vedere fizic am avut de trecut prin același film real de groază. De data aceasta, emoțional vorbind (și puteți să mă judecați) a fost un fel de eliberare. Dar foarte dureroasă. Inimioara aceasta nu o auzisem niciodată iar frica era paralizantă (și probabil a contribuit la diagnostic). 

De data asta, la scurt timp, am știut care este scopul meu de acum incolo: să reușesc. Dar iată că jumătatea mea vine cu altă propunere pe care o motivează spunând că el mă vrea în primul rand pe mine întreagă la cap... Așa că am decis amândoi atunci că vom mai încerca doi ani și dacă în acest timp nu vom avea copiii noștri biologici, în 2020 vom depune dosarul pentru adopția lor (a unor copii nebiologici dar tot ai noștri). 

Nu am depus pentru că în septembrie 2018 am redevenit fericită și încrezătoare în ce auzisem la părintele nostru prieten de la Sibiu - Claudiu ("roagă-l pe Sf. Efrem cel Nou și o sa vă ajute, face minuni") și părintele Ioan, călugăr de la Oașa: ia de aici acest brâuşor de la Brâul Maicii Domnului din Grecia și cu Paraclisul nu ai cum să nu faci copii sănătoși. Așa a și fost dar o să scriu despre asta un alt articol mai vesel și mai fericit așa cum este realitatea în prezent. 

Oh, ce emoții am trăit scriind toate astea!