Toamna ruginie-i vie

Toată lumea simte că natura moare... E obosită, nu moare. 

Doamna Toamna îi dă răgaz, aduce ploi grele să spele frunzele uscate dintre crengile obosite; vânt rece să sperie animalele epuizate de căldură, ca să-și facă mai repede culcuș; colorează extraordinar cerul și pădurile, dealurile și natura, ca să facă vietățile să-nțeleagă că și culorile calde pot fi "reci" sau invers... 

Doamna Toamna e un mare artist, pictează zilele, cel mai des în tristețe, cu lacrimi de nori gri și trimite oamenii în melancolii; pe la ceaiuri și plăcinte cu mere și scorțișoară; pe la biblioteci cu locuri la geam, cărți stufoase și pături pufoase; pe la școli cu elevi melancolici visând la vacanța însorită ce tocmai s-a dus pe câmpuri chelioase cu căpițe de coceni ude și mucegăite; prin livezi părăsite de fructele care s-au copt toată vara și apoi "au fugit" la adăposturile hambarelor bogate din sate.

Dar pe bune acum, ce să nu-ți placă la ea? Culorile brune, portocalii, verzi în toate nuanțele lui, maronii, ruginii și galbene? Fructele și legumele aromate, cu gusturi dulci, acrișoare, gătite sau crude, proaspete, coapte, pregătite pentru iarnă, decorative sau de mâncat chiar acum?! 

Munții cu vârfuri înălbite, dealurile cu miriști crem și pârlite, drumuri cu praf părăsite, toate construiesc tabloul iubirii pierdute, a dragostei eșuate. Mediocrii, ei se iubesc acum și asociază toamna cu iubirea lor eșuată.. Suferința e doar a acelora care in loc sa onoreze noul și bucuria hibernarii în familiile lor, a iubirii mai de aproape, a focului și căldurii lui, a dovleacului copt cu scorțișoară, a nucilor și alunelor proaspete, cred in moartea nemesianică, uită că natură e însuși Dumnezeu și că și noi ne regenerăm și renaștem ca natura toată și ca fiul Său.