Toată viața am fost ințeleasă greșit, dar nici eu nu prea mi-am bătut capul cu explicațiile. De când mă știu, dacă au apărut situații în care nu m-am făcut înțeleasă sau dacă am fost înțeleasă greșit, am explicat din nou cel mult încă odată (exceptând situațiile în care era dragostea prea mare și îmi băteam capul de două ori), după care, mi-am strâns subtil jucăriile, mi-am refulat toate sentimentele legate de subiecții sau subiectele respective și am plecat.
N-am întors capul, nu m-am uitat peste umăr, n-am plâns, n-am râs. Am uitat. M-am făcut să cred că a uita e cel mai bine. Doar că, femeie fiind, uit al naibii de greu, și de fapt, doar am stivuit frumos în pivnița minții totul.
Întotdeauna am considerat că cei din jur trebuie să mă înțeleagă, să mă creadă, să mă vrea, și dacă nu se întâmpla asta, totul se rezuma la o mare pierdere a lor.
Între timp am mai crescut, m-am mai întâlnit cu mine, am mai stat de vorbă și am realizat că se pierd multe plecând așa. Am lăsat multe goluri și situații nerezolvate cu oamenii sau subiectele respective, dar mai ales cu mine și cu "ce-ar fi fost dacă stăteam?".
De ceva vreme am ales să stau, să scot arma asta foarte bine ascunsă și care pentru mine e extrem de greu de utilizat numită R ă b d a r e. E o chestie de repetat în mintea mea la nesfârșit. Răbdarea, până de curând, era Fata Morgana, Lostrița, pe care eu nu o prindeam nicicum. Acum că am prins-o, o țin strâns, o folosesc împotriva orgoliului și-mi cer iertare fiecărei situații, fiecărui subiect, om sau lucru pe care, la un moment dat, l-am abandonat cu ochii în soare sau în ploaie, cu atitudinea aceea de "mie tot mi se cuvine".
Iertați-mă, că merit! Promit!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce vrei să zici?