Nume neinspirate

- Ce frumos a fost azi dimineață! Opusul lui ieri...

- Ce? Crenvurștii?

- Anti romantic mai ești! Cafeaua și biscuiții! Te iubesc.

- Și eu!

- Da, și tu!

- Da. Și eu te iubesc Zuzi!

- Iubește-mă atunci!

El și-a aprins o țigară și se gândea în sinea lui: cum poate fi asta așa de nebună? Cum poate ea să îmi facă viața mea de om liniștit așa o maree? Adică eu om simplu la locul meu, îmi văd de ale mele, sunt împotriva nebuniei și ea mă trece prin toți nervii, agitația și veselia posibile?! Ce-oi fi greșit?

Ea s-a apucat de scris. În urma mini-discuției lor, comune și des întâlnite, s-a apucat să scrie ceva. Viața ei nu mai e la fel. Așa spun unii. Ea se tot întreabă ce s-a schimbat și trăiește într-o nebuloasă continuă. "Adică ce nu mai e la fel? Eu nu mai sunt eu? El nu mai e el? Toate-s la fel!".

În sufletul ei, în timp ce scria, începe așa din senin un hazard. Se gândește că dacă nu are timp să-și pună la punct toate planurile de viitor. Dacă viitorul e prea scurt? Se agită aiurea sau are de ce?

- Hai să bem o cafea, vrei?

- Unde?

- Aici. Pe balcon... O fac eu.

- Din aia de-a ta, cu scorțișoară?

- Da.

- Hai.

Stăteau amândoi tăcuți și sorbeau din cești. El simțea o tensiune.

- Iar te agiți? Acu' ce mai ai?

- Păi mă gândesc așa... oare când reușim să facem tot ce ne-am propus?

- E timp.

- Nu e! Tu nu vezi că nu e?!

- Tu nu te bucuri de cafeaua asta? De ce nu vrei să te bucuri?

- Mă bucur!

- Așa agitată?

- Da!

- Aha. Hai să facem ceva frumos azi. Vrei?

- Da! Ce?

- Să mergem la plimbare la pădure.

- Gata.

Au plecat cu mașina pe drumul care duce prin pădure. Pe marginea pădurii, paralelă cu strada, trecea o cale ferată.

- Oprește! Uite! Un cățel uscat de foame. Miiic mic!

- Nu opresc. Ce vrei să faci?

- Să-l văd mai bine!

- Dar nu avem ce să-i dăm de mâncare!

- Oprește!

Când s-au dat jos era o mogâldeață miiică și extrem de slabă. Un cuț zglobiu și fricos care mânca pământ de sub frunzele de prin pădure, mai ar fi luat-o la sănătoasa de teama lor... Când au realizat că e prea fricos să se apropie de el, s-au gândit la un joc: să se prefacă indiferenți și să plece spre mașină. Atunci, cățelușul maro, slăbănog și flămând a venit în fugă după ei. Au întrebat un nene care trecea, dacă are idee al cui e cățelul maro și nenea le-a răspuns sec că e plin de ei si că nu-i al nimănui. Atunci ea s-a uitat rugător spre el iar el a dat dezaprobator din cap. Ea răsfățată, l-a luat pe cuț și l-a așezat pe bancheta din spate a mașinii.

- Hai acasă!

- Ce facem cu ăsta?!

- Îl spălăm.

- Și?

- Și îi dăm de mâncare, normal!

- Și?

- Și vedem noi...

Acasă, Dana (colega ei) stătea liniștită în camera creepy, când ea îi bate la ușă.

- Hei, hai să vezi ce am făcut!

- Vai! Ce-ai mai făcut?

- Uite, după bar...

- Vaaai! Ce-i cu amărâtul ăsta?! E negru? Vaaai ce slăbănog! Hai să-i dăm de mâncare!

- E maro. Da, da. Hai să-l hrănim.

Fericitul mic și negru de jeg, mânca horcăind ca un purcel. Apoi a leorpăit niște apă și s-a așezat pe covor. Au decis să-i facă baie. Când l-au uscat era de un maro strălucitor. Încă fragil, l-au dus la veterinar, care le-a spus că e foarte sănătos, nepuricos și rahitic de la lipsa de apă și mâncare. Trebuiau doar să-i dea mâncare din belșug. Și i-au dat. Până când la un control ulterior (după doi ani), tot doctorul a decis că arată ca un cârnat polonez, cu bețe.

Da daaa! E vorba despre Mars. Au vrut să-l numească Snickers dar era prea americănesc, apoi Twix ar fi fost prea rușinos chiar pentru un bețișor de cățel... și au rămas la Mars. Nu s-au gândit niciodată că eu aș putea din greșeală să-l fluier pe Marius sau să-l chem la o cafea pe Mars...