Unde a dispărut celălalt băiat al mamei

Pentru că eu când eram mică nu visam că sunt o prințesă, o balerină sau Crăiasa zăpezii ci mecanic, tractorist și alți meseriași care nu au feminin...

Tot timpul am vrut să fiu băiatu' lu' tata. Am vrut să nu trebuiască să șterg praful de pe mobilă, să nu tai ceapa și să nu aduc legumele din beci. Pentru a evita toate astea, mi-am dorit să devin mecanic de mașină și să repar Dacii, să mă fac astronom, să repar becuri arse, să fiu salvator de melci și de alte animale neputincioase, să fiu prietena băieților, să mă fac fotbalistă sau salvamar(ă) și să-i salvez pe cei care nu știau să înoate. Mai târziu am vrut să fiu lupul din Scufița Roșie (dar am fost Scufița), cocoșul din Punguța cu doi bani (dar l-au ales pe frate-miu până la urmă) și inventator de arome noi de înghețată.

Am protestat forever împotriva fundițelor și a podoabelor de păr, am urât sandalele sau pantofii cu cea mai mică urmă de toc. Am plâns și am bătut din picioare pentru bocanci în loc de "ghetuțe", am schimbat floricelele pe pietre pentru colecție, agrafele de păr pe vederi și pe timbre, l-am ales pe Jules Verne în locul poveștilor cu regine și prințese, am ales Agatha Christie, 1001 de Nopți, Legendele Olimpului, Mizerabilii și Cel mai iubit dintre Pământeni în locul altor povești frumoase cu balerine sau sirene.

Pe la 12 ani, mama a mai făcut un efort și mi-a recomandat un roman "pentru oameni mai maturi" - Dama cu camelii. Mi-a plăcut, îmi amintesc și acum... dar nu se compara cu Edgar Allan Poe (și acu' mai cred asta) și nici cu Viața lui Napoleon. Mă rog, a încercat să se obișnuiască cu ideea, deși se plângea des: "am născut doi băieți! nu știu unde am greșit! ia uită-te la tine, ai numa' belituri pe picioare! de fotbal ești tu? ești o ființă așa finuță, mititică, ai putea fi o domnișoară așa de frumoasă și tu te joci fotbal cu băieții... ntz ntz ntz...".

Câteodată o vedeam mulțumită de părul meu luung și des, de codițele împletite și mă mai lăsa în pace doar de dragul lor. Asta până în clasa a V-a, când am făcut o plimbare cu mătușă-mea (o nebună care îmi face mereu toate mofturile fără să țină cont de preferințele soră-sii) și care m-a ajutat să mă tund bob. Am venit acasă cu căciulă în cap și refuzam vehement să mi-o scot. Până când mi-a tras-o mama brusc de pe cap și când de fapt și-a tras ei un șoc...

Apoi, într-o zi, mi-a adus o rochiță roșie, frumoasă, și ne-am certat atât de tare, pentru că eu am vrut salopeta de joacă în locul rochiei. Tata avea de dat jos motorul la Dacia noastră și eu știam că fără mine nu se poate, eram mâna dreaptă acolo. A acceptat să mă lase până la urmă, doar că oamenii au fost foarte ocupați și nu prea am mai avut loc și eu... dar m-am descurcat. Nu se putea să vin de la un atelier fără să arăt ca un mecanic; am băgat mâna în toba de eșapament și m-am uns bine pe haine și pe față, ca aborigenii. Eram foarte mândră de mine.

Ultimul elan al maică-mii a fost când am mers la liceu, când a crezut că dă adolescența cu hormoni feminini peste mine și când eu m-am înscris în echipa de fotbal feminin a școlii...

Când în sfârșit am fost lăsată în pace, pe la facultate, m-am gândit să mă dau și eu cu ojă pe unghii, să îmi dau cu spumă în păr, cu rimel și să port vara sandale. La început mă simțeam dubios, ca un travestit și nu pricepeam de ce ar cheltui cineva atâta timp și bani pe asemenea inutilități. Am ajuns foarte repede să le consider aproape indispensabile, și măcar creionul, rimelul și cerceii nu-mi lipsesc mai niciodată.

Real este că cerceii mi-au plăcut de când nu știam ce-s ăia și sunt ca aerul pentru mine. Acum, băiețoiul din mine răsare numai când conduc mașina, când fac pană, când se arde un bec, când jucăm ceva cu mingea de fotbal (că numa' fotbal nu e), când mă enervez și când car sacoșele pe scări în fugă să nu mă prindă Marius să mi le ia...

Cel mai important este că celălalt băiat al mamei nu a dispărut; se odihnește, stă cuminte în inima mea, spraveghează ce face fetița mamei și când dă de greu, sare ca ars și repară tot ce s-a stricat.