Temperamentali

Ni se întâmplă iarăși tot felul de nebunii ne-bune. N-am dispărut și nici nu dispărem din peisaj. Luăm doar pauze lungi și necesare realității mai puțin virtuale și mai mult dureroase. Mi-e dor de timpurile în care aveam multă vreme să mă bucur de tot și de toate dar am prins acum răgaz și nu las necazul să îmi ia mica bucurie de a saluta posibilitățile de a povesti ultimele evenimente legate de câine. Am fost plecați de acasă o vreme. Am avut diverse activități legate atât de serviciu cât și personale, importante și mai departe de casă. Astfel, n-am putut să îl avem pe Marsi cu noi, pentru că am dormit pe la prieteni și rude dragi, pe care chiar nu am vrut să le aglomerăm și cu un cuț măricel în apartament. L-am dus la pensiune și dragul de el a rezistat eroic dar a fost cam traumatizat. Când am ajuns acolo a fost scos din padoc și lăsat liber. În loc să sară pe noi de bucurie, făcea cum făceau vițeii bunicilor când îi scoteau prima dată în viața lor de viței din grajd, strechi...

E dimineața devreme, stau la birou și mă gândesc la tine.  Îmi trec prin minte tot felul de idei și de amintiri frumoase. Mi-aș dori să stau la umbră pe o bancă din aia cu țol și să beau o cafea scârboasă cu multă frișcă, cu topping de ciocolată și o tonă de zahăr și tu să râzi de mine... să nu înțelegi niciodată cum pot să mă bucur de așa ceva. Dar tu știi că îmi plac mult scârboșeniile. La ce glume ai, nu puteai fi cu altcineva în afară de mine, că făcea hepatită după două luni de relație. La mine nu e cazul, am stat prea mulți ani în cămin și am mâncat prea multă vreme pe la cantine comuniste, prin bucătării zoioase de cămine și de pe jos. Da, știu că știi și asta, am râs de sute de ori de chestia asta amândoi. Măcar eu nu am gătit încă omletă cu pate. Eh... a fost si aia o inovație care m-a cucerit. Nu m-a cucerit rețeta cât curajul tău de a o mânca. Toată! Cum ziceai tu: odată în viață mănânci așa ceva, și mai ales dacă tu ai gatit-o, e cea mai bună din lume. După pa...

Weekend-ul trecut mi-am vindecat un pitic de pe creier. Acum trăieşte fericit, fără dureri psihologice, fără clişeele în care trebuia să se bage de dragul altora şi fără presuni dubioase provenite de la diverşi care încearcă să-şi impună gusturile fancy. Numele piticului este Honeymoon şi l-am auzit de atâtea ori încât la un moment dat mai mai că ne gândeam să mergem la 5 stele ultra mega all inclusive ca să ne scăpăm de întrebarea cu unde l-am petrecut pe Honeymoon. Iată totuşi că nu am cedat aşa de uşor. Niciunul dintre noi nu e genul care se lasă prea udat de valurile de influenţe din exterior. Astfel am decis să aplicăm la programul "Prima casă fără rate" de la Decathlon şi să ne cumpărăm casa portabilă de vis. E de 3 persoane cu cameră separată pentru persoana lui Marsi care a părut şi el destul de mulţumit ("puteţi uita în pozne"). Sprijiniţi de un drum spre Bucureşti în interes de serviciu am putut să ne luăm lumea în cap pentru 5 zile şi să ne bucur...

Cum e weekend și vacanță afară, am hotărât să mergem la pârâu și la umbră de copaci cu iarbă verde sub ei. Ne-am (mi-am) luat dulciuri și ceva de băut și ne-am bălăcit cu chicioarele în apa de munte până la plecare. Pe drum spre alt loc fain cu apă, pești și lume multă, m-a apucat melancolia. Acu' un an și ceva pe vremea asta abia ne adaptasem că vom merge în mașină cu doi câini măricei în loc de unul (Mars). Am ieșit prin mai la o plimbare rapidă, că ploua și era foarte frig, și m-am întâlnit pe afară cu un câine negru cu puțin alb pe piept, pe labe și în vârful cozii, care nu contenea să se zbâțâie de bucurie în preajma mea. Am mângâiat-o puțin (era o ea) și apoi am lăsat-o să se joace cu Mars, care era în al 9-lea cer că și-a găsit așa un prieten. M-a apucat instantaneu mila, deoarece avea o blană lungă, creață și lucioasă, dar fiind neîngrijită și plouată, se transformase în niște dreduri insuportabile pentru pielea ei, mirosea foarte urât și se încurca în ele când aler...

La sugestia unui prieten foarte prieten, chiar dacă este mai mult virtual, am hotărât să pun pe foaie tot ce imi lipseşte mie acum, de ce îmi este cel mai dor.  Discuţia a fost foarte simplă: am găsit un email în care scria asa suparat: - Oare de ce nu am mai citit nimic nou şi ai devenit atât de tăcută? Te-am supărat când am spus că nu îmi place titlul la ultimul articol ( Psihedelice )? Dar eu am fost doar sincer şi ştiu cum gândesc cei mai mulţi şi că nu te reprezintă...  - Aaa, nuuu. Nu am fost în ţară şi nu am avut timp. - Atunci mă bucur. Să scrii despre asta! - Nu. Despre asta o să scriu doar atunci când mi se face foarte dor de ce am văzut, simţit şi gândit acolo. - Ok. Atunci scrie despre ce îţi este dor acum. Şi iată-mă! Surprinzător, pentru că nu sunt deloc o mămoasă sentimentalistă, mi s-a făcut dor de mama şi de tata, de grădină, de pătura întinsă pe iarba proaspăt tăiată, de un castron cu vişine lângă mine şi de o carte în acelaşi cont...

Exact în momentul în care am ajuns acolo, era un pepene uriaș pe pragul ușii. Nu puteai trece nicium. Avea 35 de kilograme. Tanti Ileana se zărea înăuntru. O puteam observa cum șade cu alunița aia mare și păroasă pe nasul ei cârn și cum se uită anapoda la mine. Ce vină aveam eu că pepenele ăla bloca ușa de la intrare? Nenea Andrei trântește poarta și vine cu viteză spre mine. Îi fac semn spre pepene și se uită cu dispreț: - Păi ce, aista-i mare?! - Păi nu e?! Eu n-am văzut în viața mea așa ceva! - Ileanou! De ce nu l-ai mâncat? Mai amu îț trebuia harbuz! Tanti Ileana îl ignora ca de obicei pe frate-su. Învârtea cărbunii în sobă ca să se coacă niscaiva cartofi ascunși în jar. N-avea chef să-i împartă cu nimeni. Și nici ouăle coapte mai deunăzi. Eu m-am prins, o salut din ușă și dau să plec dar nea' Andrei nu voia nicium s-o lase să se bucure de cina frugală.  - Fă, pe tine nu te mai satură Dumnezeu de mâncare? Hai ia harbuzu din drum și dă-mi și mie doi cartofi ș-o ...

 Mi-au trecut prin faţa ochilor tot felul de aiureli în viaţa asta, unele vesele, altele triste, cele mai multe trăznite, demne de filme, cel mai adesea de groază. Până acum o zi-două (nu mai ştiu exact), am realizat că nu le-am povestit nimănui niciodată şi înainte să aflu de la soţul meu (amărâtul de el) că ar trebui puse pe tava unui chiar psihiatru dacă nu psiholog, eu, ca oricare alt nebun rău, m-am amuzat că fac impresie şi m-am gândit să le scriu până dau de un psiho-ceva cu tava pregătită. Astfel, de cele mai multe ori când sunt copilot în maşină, în special când aceasta se deplasează cu viteză (pe care eu o consider) mare, începe, în diverse momente, un scurt-metraj în căpşorul meu debitator. De exemplu, într-o zi am văzut un zid destul de departe de drum, şi îmi închipuiam cum maşina zboară din cauza vitezei, pe sus, se înfige bine în zid, noi suntem aruncaţi pe geam şi apoi eu mă târâi plină de sânge, fără să mă doară nimic, să-i caut pe ceilalţi şi să mă asigur că...

Vedere de pe drumul nostru spre Babele (mai bine zis, drumul babelor spre babe) Iar plouă. Bine că plouă, abia am chef să scriu. Bine că pot scrie, abia mă mai citeşti şi tu... Am fost pe munte şi ne-am copt. Toţi trei, noi doi şi câinele. Cred că a făcut insolaţie bietul câine că după ce am urcat şi coborât pe şi de pe Bucegi a dormit 2 zile şi a băut o găleată de apă. A fost o nebunie weekendul ăla. Am stat la o pensiune frumoasă, într-o locaţie foarte prietenoasă cu nişte oameni mai faini decât toate celelalte. Asta în primul rând pentru că proprietarii îl au pe Vlăduţ, o frumuseţe blondă cu ochii verzi, de 3 ani şi jumătate care ne-a convins că el este proprietarul excelent al casei, că la el e cel mai super, că mami e cea mai frumoasă şi că nimeni nu-l iubeşte mai mult decât el, pe tati. Pensiunea e Casa Zuzulache şi e amplasată în Poiana Ţapului lângă Castelul Cantacuzinilor , poziţionată cumva sus, de vedeam Buşteniul de pe balcon. Adică super! Mai ales dacă nu aveam...

Aici vreau să trăiţi cu mine! Aici nu avem politică, nu avem crize financiare, nu există nemulţumiri referitoare la servicii, la colegi şi nu avem lipsuri. Vă rog să vă supuneţi regulilor! Vă rog să visaţi, să cântaţi, să vă bucuraţi şi să râdeţi! Tot aici vă las să fiţi nervoşi, unsuroşi, crizaţi şi să plângeţi, dar doar până vă descărcaţi. Vă rog să încheiaţi criza şi să continuaţi să vă bucuraţi de viaţă! Tu, pentru că eşti sănătoasă, tu pentru că ai iubită, tu pentru că eşti liber să călătoreşti, tu pentru că ai copilaş, tu pentru că mănânci desert, tu pentru că mergi la sală şi arăţi bine, tu pentru că eşti pufoasă şi iubită, tu pentru că azi mergi la grătar, noi pentru că vine weekendul, eu pentru că trăiesc! Dragă TU! Da tu! Te rog să nu te mai plângi că n-ai somn noaptea. Bucură-te că e cald, că sunt stele, că ai internet, o carte şi că e vară! Fără fiţe că el sforăie, te rog! Bucură-te pentru el, uite ce bine doarme! Şi tu? Ce e cu liniile alea pe frunte? Nu ştii...

Cum vine vara, cum renasc. Am aflat recent că limitele mele nu există decât în mintea mea. De aceea iarna e un anotimp care mă rănește din toate punctele de vedere. Nu îmi place frigul, nu îmi place întunericul și umezeala e mai rea decât toate. Soarele e plecat pe alte meleaguri și fără el efectiv mă consum ca o lampă cu energie solară care până în primăvară se stinge complet. Bine că avem și vară, fie ea cum o fi. Mai ales, bine că avem primăvară și toamnă, ploi și greieri, păsări călătoare și mare Neagră, plaje și nisip. Și mai bine că avem democrația asta canceroasă, care măcar ne lasă liberi să călătorim, să ne îmbrăcăm sau dezbrăcăm cum vrem, să fim sau să nu fim gay, să fim sau să nu fim școliți, să muncim sau să stăm. A început de 15 minute să tragă o ploaie din aia soră cu potopul și eu nu pot să nu mă gândesc că am lăsat geamurile deschise... Super! Bine că mi-am luat cizme de cauciuc! Stau aici în birou și aud ploaia: e singura ce mă mai trezește din visare. T...

Multă lume ne vrea aproape, iar noi am ales constant câte un grup.  Ne vrem aproape unul de altul şi fericirea asta trezeşte constant alte fericiri.  Fericirile sunt magneţi pentru oamenii în căutare de ele şi noi suntem fericile lor. Ştii de ce? Cred că asta ne hrăneşte orgoliile, statornicia şi încăpățânarea de a ne ţine aproape unul de altul.  Trăim într-o piatră dură, de granit care e şi proastă uneori, că se încăpăţânează a nu se sparge la niciun şoc, fie el şi extrem. Sunt şocuri de moment pe care noi le tratăm aşa cum sunt - trecătoare. Trec în funcţie decât de rapid le ignorăm, în funcţie decât de mult nu ne pasă şi de cât de repede ne regăsim. Granitul nostru nu se sparge dar negru fiind, se mai confundă în noapte cu ea şi ne lăsăm duşi în neant până spre răsărit.  Partea bună e că vara lumina e mai multă şi noaptea pierde din forţa granitului. Iarna în schimb, vine veselă că ne poate fura şi uită că albul sclipitor al zăpezii ne păstrează î...

Azi e ziua lui. Nu ştiu cum stăteam să cuget la o cafea şi mi-am amintit de toate zilele lui de naştere de când am început eu să ţin minte. Mama a impus o regulă foarte militărească, pe care nimeni nu are şi nu a avut voie să o încalce vreodată: nici o zi de naştere nu trece nesărbătorită! Bine, aici e de fapt un cod al familiei şi prietenilor: nici o zi de naştere, de nume, de prenume, de Paşti, de Florii, de Valentines, de Dragobete, de mărţişor, de şfinţişori, de Crăciun, de hram, de 1 iunie etcetera, nu are voie să treacă neobservată şi chiar nesărbătorită! Pe bune! A devenit aşa un obicei încât e supărare dacă cineva cumva uită sau ignoră sărbătoarea (oricare o fi ea). Când aveam 6 ani, îmi amintesc o zi de naştere a lui tata foarte frumoasă pentru noi copiii. Aveam o salcie pletoasă în curte lângă casă, în care venea în fiecare primăvară un păsăroi gălăgios cu ciocul galben şi apoi îşi lua nevastă şi îşi construiau o familie până în toamnă, când plecau împreună în ţările ...