Treceți la conținutul principal

Din birou, pe ploaie

Cum vine vara, cum renasc. Am aflat recent că limitele mele nu există decât în mintea mea.

De aceea iarna e un anotimp care mă rănește din toate punctele de vedere. Nu îmi place frigul, nu îmi place întunericul și umezeala e mai rea decât toate. Soarele e plecat pe alte meleaguri și fără el efectiv mă consum ca o lampă cu energie solară care până în primăvară se stinge complet. Bine că avem și vară, fie ea cum o fi. Mai ales, bine că avem primăvară și toamnă, ploi și greieri, păsări călătoare și mare Neagră, plaje și nisip.

Și mai bine că avem democrația asta canceroasă, care măcar ne lasă liberi să călătorim, să ne îmbrăcăm sau dezbrăcăm cum vrem, să fim sau să nu fim gay, să fim sau să nu fim școliți, să muncim sau să stăm.
A început de 15 minute să tragă o ploaie din aia soră cu potopul și eu nu pot să nu mă gândesc că am lăsat geamurile deschise... Super! Bine că mi-am luat cizme de cauciuc! Stau aici în birou și aud ploaia: e singura ce mă mai trezește din visare. Toată perioada verii, în orașul ăsta, mă simt ca într-un concediu constant. Chiar dacă muncesc, fie și din greu, zilele libere și după-mesele mă fac să mă simt pivilegiată că mă aflu aici. Da, e și senzația aceea că nu sunt acasă ci în concediu, dar cui nu-i place asta? La 3 după-masa e noapte deja, ca iarna... de la norii aștia atât de gri. Eu îmi fac planuri mentale despre cum să fiu în concediu pe viață și mai ales cum să fiu și acasă la mine de câte ori mă trezesc din concediu. 
Soluția există dar cineva, nu știu cine și de ce a ascuns-o de noi... O s-o găsim! Și când o vom avea, vom face tot posibilul să ne fie Rai pe pământ, apoi, te așteptăm și pe tine să vii. Cum unde? Acasă sau în concediu, unde vrei tu! O să fim aici!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Ce vrei să zici?

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis:
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »