Treceți la conținutul principal

Negruța

La Tanti Marcica făceam ce voiam noi. Ea nu ne certa și nu ne interzicea nimic. Nu direct. Adică la camera de curat (unde oricum nu ne plăcea că mirosea tare a naftalină) avea mereu o cheie mare cu care încuia. Acolo ținea zestrea și păpușile cele mari. Nu aveam voie să ne jucăm cu ele, erau decorative și oricum nu ne plăceau că erau cât noi de înalte. Când zic noi, mă refer la mine și la Ionuțul, frate-miu. Avea 5 ani, cam așa și era meșter mare. Mereu a fost. Când era și mai mic, de exemplu, nu suporta colțurile, îi plăceau toate cele să fie rotunde și finisate, și pentru asta alegea cel mai ascuțit cuțit și se apuca: de colțurile șifonierelor, de mobila de bucătărie... sau cu foarfeca rotunjea colțurile prosoapelor împachetate, mileurile (minunate) ale maică-mii etc. 

Mai târziu l-am poreclit Mini-tehnicus, pentru că îi plăcea să deșurubeze tot ce se poate, de la prize la mitralierele primite de la *nanu (cu care nu îi plăcea deloc să se joace, și oricum nu apuca, pentru că nu le mai monta la fel).
Atunci, la 5 ani ai lui, nu mergea la Tanti Marcica, la nana sau la **Tanti Aurica fără Negruța nici să-l pici cu ceară. Erau așa un fel de yin și yang: el "alb ca brânza", cu ochii mari și albaștri, cu părul aproape platinat și cu sprâncenele albe ca un moș, iar ea, o negresă foarte frumos construită, cu pielea ca ciocolata, cu buzele roz, cu părul negru ca abanosul, des și puțin ondulat, tuns până la mandibulă, cu niște ochi maro-verzui, cu genele lungi și cu pantofiori cu baretă în picioare. Avea un landou cu roți roșii cu capace albe, cu un cadru metalic și cu un coșuleț oval de paie, pe marginea căruia avea o pânză alb cu roșu în carouri și cu dantelă croșetată de bumbac. Avea și acoperiș din acela rotund, să n-o bată soarele pe Negruța. Înăutru avea o păturică pufoasă, o pernuță făcută nu știu din ce (sigur nu de pene) și niște hăinuțe de schimb.

Nu-mi mai amintesc exact când și de unde am primit-o. Cred că atunci la inundații, fiind într-o zonă foarte afectată, au venit tiruri cu tot felul de ajutoare de prin țară și din afară. Îmi amintesc vag că am primit o cutie mare cu haine, conserve, jucării și e posibil ca printre ele să se fi aflat și Negruța împreună cu un urs mare galben de lână (care peste ceva vreme a fost ros de câine). Eu și Ionuț am fost înnăscuți cu ideea de a împărți. Fiind mai mare îmi cam făceam parte dar păpușile nu erau preferatele mele, așa că Negruța i-a revenit de drept lui. Știu că ea săraca a venit fără haine dar avându-l pe Ionuț, nu a fost nici o problemă. El îi cosea costume de baie din cordele colorate, fustițe cu cusătura pe dos, elastice de păr și mereu vorbea cu ea una-alta...
Nenea Gheorghe, soțul lu' Tanti Marcica, era un om ursuz așa. Nu prea ne băga în seamă. Era cam bolnav (știam de la mama) și stătea mereu la gard, să mai vadă oamenii care trec pe stradă. Îl găseam mereu acolo când ne lăsa mama la ei. În ziua aia la fel, stătea la gard dar a venit ploaia și ne-am băgat toți în casă. La insistențele noastre l-a ajutat pe Ionuț să bage landoul cu Negruța în casă să n-o plouă nici pe ea. După ce s-a așezat pe pat, îl sâcâia să-l audă pe Ionuț cum caută un recipient mic să-i dea apă și ei acolo în landou. Și îl văd cum se ridică, ia o cană de apă și o toarnă așa direct peste Negruța. Ionuț a înlemnit și după ce a scos-o de acolo am văzut cum a pus o față lungă și n-a mai vrut să vorbească niciodată cu Nenea Gheorghe...

Ultima dată când am mai văzut-o pe Negruța era în ***camera neterminată peste un teanc de alte jucării vechi. Am vrut să o iau și din greșeală am scăpat-o într-o găleată cu aracet. Atunci a fost foaarte supărat Ionuț și știu că mama s-a chinuit muult, cu apă fierbinte să-i dizolve aracetul din păr. Ăla a fost ultimul episod din viata ei alături de protectorul Ionuț. Crescuse, era în clasa a II-a acum și nu mai avea timp de ea, că avea mereu de lucru la basculanta cea nouă cu care își căra nisip în parcarea lui de Ferrari primite de la nanu.

Asta nu înseamnă ce ea nu a rămas prietena lui din copilărie pe veci. Întrebați-l!

*Nanul și nana, așa îi numin noi pe nașii de botez. Nu știu de unde până cum...
**Tanti Aurica este și doamna educatoare, dar acasă, când ne lăsa mama în grija ei, era Tanti Aurica.
***Camera neterminată era o cameră folosită pe post de cămară, pentru că ai mei n-au mai avut bani s-o termine de amenajat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis: