Temperamentali

Pentru că eu când eram mică nu visam că sunt o prințesă, o balerină sau Crăiasa zăpezii ci mecanic, tractorist și alți meseriași care nu au feminin... Tot timpul am vrut să fiu băiatu' lu' tata. Am vrut să nu trebuiască să șterg praful de pe mobilă, să nu tai ceapa și să nu aduc legumele din beci. Pentru a evita toate astea, mi-am dorit să devin mecanic de mașină și să repar Dacii, să mă fac astronom, să repar becuri arse, să fiu salvator de melci și de alte animale neputincioase, să fiu prietena băieților, să mă fac fotbalistă sau salvamar(ă) și să-i salvez pe cei care nu știau să înoate. Mai târziu am vrut să fiu lupul din Scufița Roșie (dar am fost Scufița), cocoșul din Punguța cu doi bani (dar l-au ales pe frate-miu până la urmă) și inventator de arome noi de înghețată. Am protestat forever împotriva fundițelor și a podoabelor de păr, am urât sandalele sau pantofii cu cea mai mică urmă de toc. Am plâns și am bătut din picioare pentru bocanci în loc de "ghetuțe...

Toată viața am fost ințeleasă greșit, dar nici eu nu prea mi-am bătut capul cu explicațiile. De când mă știu, dacă au apărut situații în care nu m-am făcut înțeleasă sau dacă am fost înțeleasă greșit, am explicat din nou cel mult încă odată (exceptând situațiile în care era dragostea prea mare și îmi băteam capul de două ori), după care, mi-am strâns subtil jucăriile, mi-am refulat toate sentimentele legate de subiecții sau subiectele respective și am plecat.  N-am întors capul, nu m-am uitat peste umăr, n-am plâns, n-am râs. Am uitat. M-am făcut să cred că a uita e cel mai bine. Doar că, femeie fiind, uit al naibii de greu, și de fapt, doar am stivuit frumos în pivnița minții totul. Întotdeauna am considerat că cei din jur trebuie să mă înțeleagă, să mă creadă, să mă vrea, și dacă nu se întâmpla asta, totul se rezuma la o mare pierdere a lor. Între timp am mai crescut, m-am mai întâlnit cu mine, am mai stat de vorbă și am realizat că se pierd multe plecând așa. Am...

Am vrut să-ţi scriu dar nu era timp, nu era aer acolo. Am zăcut mult. Am suferit tare. Mă bucur că te-am regăsit. Să nu mai pleci! Durerea de atunci se va vindeca numai cu tine pe viaţă. Dacă pleci iar, nu o să mor. O să trăiesc! Rău, dar mai ales goală. Viaţa mea va fi viaţa unui vampir. O să încerc să le fur altora fericirile şi noapte de noapte o să dorm singură în sicriul meu de catifea. Va fi o veşnicie într-un Paradis Negru. Voi fi nemuritoare şi nesimţitoare, un fel de psihopată care se gândeşte la ce grozăvii şi drame să mai provoace pentru a-şi stimula simţirile spirituale. Nu voi şti că sufletul mi-e mutat în tine. Voi crede că doarme şi voi distruge universul din jurul meu sperând că îmi voi trezi sufletul. Fiind la tine, o să te bântuie, o să te sperie, o să te transforme într-o mine şi ştii că asta va însemna hazard. Hai să trăim împreună, să nu mai murim separat şi să înnodăm ţoale de cordele pe vecie! Hai să ascultăm amurgul de lângă lumânările aprinse ...

Generațiile născute prin anii 80-93 maxim, sunt puii șoarecilor scăpați din laboratoarele comuniste. Șoarecii, sunt săracii timorați, speriați că dacă vor chițăi vine doctorul și le face injecție. Puii lor bineînțeles că vor trebui să asculte de părinți "că ei știu mai bine cum e viața asta", știu sigur că lumea e plină de conspirații și că securiștii (sub alte denumiri) încă ne ascultă și ne urmăresc. Dacă șoarecii stau bine merci în căsuțele lor asigurate ori de comuniști ori de ei prin metode comuniste, bieții puii lor sunt cam "homeleși" așa. După ce tataie Nicolae s-a dus, ăștia mai mari, când au scăpat din cuștile lor au luat tot ce au putut duce (cu brațele, cu camioanele, cu băncile de prin afară), că atunci era gratis și liber pentru toți, și când au crescut șoriceii (adică acum), n-au mai avut ce lua și ei. Între timp s-au mai schimbat puțin lucrurile, puțin; în sensul că nici să aibă voie nu mai au ce lua, dar acum nu mai au voie să ia, pentru că treb...

De câte ori mă doare ceva, mă întorc la tine. De fiecare dată când cei dragi mă dezamăgesc, mă supără sau mă dor, eu vin la tine. Rar te caut atunci când mă copleșește fericirea. Rar mă gândesc la tine când iubesc. Din fericire pentru tine, lumea asta mă nefericește cam des, eu cu felul meu de-a fi mă nefericesc suficient de des încât să nu te simți abandonat. În trecut trăiam împreună. Acum te caut constant. Din cauza asta m-am obișnuit cu tine, îmi lipsești chiar și după o zi și am început să te caut când am amintiri, fie ele și plăcute. Te caut mai nou, chiar și când când sunt euforică, mă gândesc la tine și când n-am taste, pix sau foaie. E bine de tine să știi, că acum nu te mai părăsesc, ți-am rămas alături indiferent de stările mele sau ale celorlalți din jur. Te aud mereu în mintea mea și te creez constant în capul meu, iar atunci când dau de unelte, te arăt tuturor. Acum nu mai ești anonim, nu mai ești ascuns și copilăria ta va deveni și ea cunoscută, chiar dacă înainte e...

Așa-mi vine câteodată să plec în lume! Și jur că nu-mi vine rar. Întotdeauna am vrut să am o amărâtă de cabană aproape de ocean, într-un loc unde e cald mereu, unde pot fi mereu țigancă naturală (așa cum mă numește tata de când eram mică), unde nu am nevoie de șapte pături să mă încălzesc și unde mă pot bucura de soare forever. Și de fiecare dată mă trezește urâtul ăsta de creier spunându-mi deloc subtil că oamenii nu trăiesc pe bețe și că trebuie să muncesc. Citeam recent un articol foarte argumentat despre de ce să nu te mai întorci în România sau de ce să o părăsești. Pfff... atâtea motive pro și contra sunt, că nici nu mă gândesc să deschid subiectul ăsta.  Eu știu acum ce vreau: vreau să fiu în mai multe părți în același timp! Nuuu se poate știiu, nu începeți! Atunci vreau să plec exact când vreau eu și să mă întorc exact când mi se face mie dor. Da! Dor de mama și de tata (ca o copchilă răsfățată ce m-au făcut), dor de "România asta oribilă" (cum spun mulți), dor...

Sunt mulți artiști care nu au trăit pentru altceva pe lumea asta în afară de arta lor, de pasiunea care le-a fost alături până la moarte. Talentul, e singurul partener care nu se desparte de noi nici după moarte. E cel pe care-l luăm cu noi în mormânt. Dacă un scriitor e suferind, singura lui alinare e scrisul, dacă un muzician e îndurerat, singura lui alinare e muzica, dacă te doare sufletul și știi picta sau fotografia, liniștea vine din pensulă sau prin obiectiv... În momentele cele mai dureroase arta ne este alinare nu blestem. E acolo pentru noi și lângă noi. Ne vrea binele, ne stă alături și ne așteaptă cuminte ori de câte ori o părăsim. Când suntem fericiți, dacă nu suntem euforici, cel mai probabil înclinațiile artistice stau ascunse într-un ungher al minții și așteaptă cuminți hazardul. Nu-l provoacă, nu le-ncântă dar îl alină. Îl alină cu talent, cu un strop de bucurie care nu te face nebun, cu o picătură de geniu, cu o sclipire de fericire amestecată cu pasiune. Până e g...

Stăteam și așteptam să vină doamna învățătoare, să ne aducă o cheie de la o sală din școala veche, pentru ca eu, Sorina și Cristina să mergem să căutăm niște culegeri de matematică. Terminam școala primară și fiind cele mai "studioase" din clasă, ne-a recomandat doamna Bucur să ne pregătim puțin și pentru școala generală pe timpul vacanței de vară. Ele erau niște fete liniștite, fiecare cu talentul ei (Sorina desena foarte frumos pentru clasa a IV-a, Cristina era blândă și calmă și își împărțea mereu bunătățile cu mine... ba mai târziu printr-a VI-a venea cu două pachete distincte la școală). Eu eram ca o gâriță*, agitată și iute, gălăgioasă și obraznică (obraznică în sensul că îi băteam mereu pe băieți, mă alergam cu ei pe-afară și făceam tot felul de tâmpenii prin pauze). Când a venit doamna cu cheia, ne-a și anunțat că în mormanul de cărți sunt doar două culegeri "din alea bune" și dacă le-om găsi, să ne înțelegem între noi care cum o ține și cât. Apoi e...

Clown ăsta e atât de nebun și de groaznic; și uneori poate fi atât de sensibil și de minunat! Doamne! Oare cine l-a făcut așa? Sau ce? Toate trăirile astea turbate de unde îi vin? Din suflet? Din inimă? Din creier? Cum poate fi așa un geniu și tâmpit? Acum îl domină furia, peste 10 minute îl podidește veselia. Așa e Clown de când a pierdut-o pe Kunst... deși mai speră s-o găsească, s-o atingă, s-o trăiască. Flacăra dintre ei se va stinge la moartea sa...

- Ce frumos a fost azi dimineață! Opusul lui ieri... - Ce? Crenvurștii? - Anti romantic mai ești! Cafeaua și biscuiții! Te iubesc. - Și eu! - Da, și tu! - Da. Și eu te iubesc Zuzi! - Iubește-mă atunci! El și-a aprins o țigară și se gândea în sinea lui: cum poate fi asta așa de nebună? Cum poate ea să îmi facă viața mea de om liniștit așa o maree? Adică eu om simplu la locul meu, îmi văd de ale mele, sunt împotriva nebuniei și ea mă trece prin toți nervii, agitația și veselia posibile?! Ce-oi fi greșit? Ea s-a apucat de scris. În urma mini-discuției lor, comune și des întâlnite, s-a apucat să scrie ceva. Viața ei nu mai e la fel. Așa spun unii. Ea se tot întreabă ce s-a schimbat și trăiește într-o nebuloasă continuă. "Adică ce nu mai e la fel? Eu nu mai sunt eu? El nu mai e el? Toate-s la fel!". În sufletul ei, în timp ce scria, începe așa din senin un hazard. Se gândește că dacă nu are timp să-și pună la punct toate planurile de viitor. Dacă viitor...

Pe când avem vre-o 14 ani și intrasem nu demult la liceu, am mai făcut niște prostii... cred că mari pentru vremea aia. Stăteam la cămin la Nadia Comăneci, câte 8 fete într-o cameră, de toate vârstele și mărimile (de la 6 la 22 de ani). N-aveam frigider, calculator, laptop sau alte gadgeturi prea moderne. Aveam doar un radio, care mergea ca un radio: non-stop; pe un canal cu muzică  modernă  (cred că Radio 21 sau așa ceva). Nu-l ascultam din principiu, eu aveam prietenii vieții mele: Kurt Kobain, Axl Rose,  Sonny Sandoval,  Lars Ulrich și alții din același curent, îi ascultam într-un walkman care până și atunci era demodat (apăruseră CD playerele portabile). Aveam și un grup de oameni cu care ieșeam des, care aveau cam aceleași gusturi muzicale. Cu ei mă vedeam dimineața la Biblioteca Municipală,  la sala de internet. Cum nu aveam acces online decât la internet cafe sau la orele de informatică, acolo era mană cerească având intrare gratuită, pe ba...

Mi-ai consumat fericirea în ultimul hal! Vreau să te urăsc, să dispari, să mă lași. ai plecat si acum te învârți pe un val fericit. fericit nu erai, nici nu ești. vreau să suferi, să simți cum eu scriu povești  despre tine, despre ce puteai fi cu mine, despre noi, despre ce puteam însemna amândoi. ești nebun! Nu știi nici ce fac nici ce spun. aștept cu greu să te văd, să râd frumos când apari aștept să te văd cum iarăși dispari că nu poți privi ce nu ai, și te doare, vrei totul fără efort și ardoare. nu poți! nici eu n-am putut să te uit. te urăsc pentru asta, nu chiar atât de mult... viața asta trebuie să fie o scară, trebuie ca unul din noi să coboare. spre altul. asa și va fi: tu după mine încet vei veni. eu, o să aștept gândind că-i târziu, dar tu, o gură de aer albastru, mă scoți din rău, din pustiu. mă vei duce-n 'napoi în dezastru! o să mă scoli din durere, ca eu, dupa ce imi revin, să mor iar. să sufăr...