Numai eu cunosc cât sufăr și doar inima mea știe cât de multe poa' să ducă.
Degeaba am atâția oameni în jur, că știu foarte bine că ei nu înțeleg nimic. Deși se laudă. Deși fac ochii blânzi la mine, deși vor din tot sufletul să pară că mă înțeleg, că știu ce simt și că le pasă, în realitate doar își plâng lor de milă, se bucură că ei sunt mai bine decât mine și au un subiect în plus de povestit unui prieten sau unei prietene foarte bune, care mai apoi, nu trebuie să spună nimănui ce-a auzit. Si respectiva sau respectivul va face la fel la rândul său. Apoi de câte ori ne vom vedea, vor ocoli subiectul, ca și cum a trecut dacă l-au aflat și n-ar vrea să-mi mai amintească de el. Dar mă privesc iscoditor, cu o față care-mi dezvăluie curiozitatea asupra unor subiecte, cel puțin la fel de interesante pe viitor.
Nu-i nimic, uneori chiar am chef să mai dezvălui câte unul; că am multe, și de groază, și în amănunt, atât de amănunțite că nici nu țin minte toate detaliile (dar inventează altele, ce contează?). Și fiecare dintre ei sau ele, așteaptă, și și primesc o altă întâmplare sau poveste de-a mea, de fiecarte dată. Ce nu se gândesc ei, ce nu le dă prin cap, e să le adune, să le pună cap la cap și să conștientizeze că în privirea și atitudinea aceea compătimitoare e propria lor persoană, oglinda personalității lor, mila față de sine, pentru că eu, cea din fața lor, le povestesc toate dramele și poveștile de groază prin care am trecut, cu bucurie, cu mulțumire că au trecut și că au fost doar atât. Chiar entuziasmată de starea în care mă aflu atunci și un pic curioasă de ce va urma. Mila e pentru ei, Compătimirea tot pentru ei. Fața aceea e ce au ei pentru ei: slăbiciune.
Eu am putere să zâmbesc după fiecare în parte.
Degeaba am atâția oameni în jur, că știu foarte bine că ei nu înțeleg nimic. Deși se laudă. Deși fac ochii blânzi la mine, deși vor din tot sufletul să pară că mă înțeleg, că știu ce simt și că le pasă, în realitate doar își plâng lor de milă, se bucură că ei sunt mai bine decât mine și au un subiect în plus de povestit unui prieten sau unei prietene foarte bune, care mai apoi, nu trebuie să spună nimănui ce-a auzit. Si respectiva sau respectivul va face la fel la rândul său. Apoi de câte ori ne vom vedea, vor ocoli subiectul, ca și cum a trecut dacă l-au aflat și n-ar vrea să-mi mai amintească de el. Dar mă privesc iscoditor, cu o față care-mi dezvăluie curiozitatea asupra unor subiecte, cel puțin la fel de interesante pe viitor.
Nu-i nimic, uneori chiar am chef să mai dezvălui câte unul; că am multe, și de groază, și în amănunt, atât de amănunțite că nici nu țin minte toate detaliile (dar inventează altele, ce contează?). Și fiecare dintre ei sau ele, așteaptă, și și primesc o altă întâmplare sau poveste de-a mea, de fiecarte dată. Ce nu se gândesc ei, ce nu le dă prin cap, e să le adune, să le pună cap la cap și să conștientizeze că în privirea și atitudinea aceea compătimitoare e propria lor persoană, oglinda personalității lor, mila față de sine, pentru că eu, cea din fața lor, le povestesc toate dramele și poveștile de groază prin care am trecut, cu bucurie, cu mulțumire că au trecut și că au fost doar atât. Chiar entuziasmată de starea în care mă aflu atunci și un pic curioasă de ce va urma. Mila e pentru ei, Compătimirea tot pentru ei. Fața aceea e ce au ei pentru ei: slăbiciune.
Eu am putere să zâmbesc după fiecare în parte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce vrei să zici?