Treceți la conținutul principal

Slăbiciune și putere

Numai eu cunosc cât sufăr și doar inima mea știe cât de multe poa' să ducă.
Degeaba am atâția oameni în jur, că știu foarte bine că ei nu înțeleg nimic. Deși se laudă. Deși fac ochii blânzi la mine, deși vor din tot sufletul să pară că mă înțeleg, că știu ce simt și că le pasă, în realitate doar își plâng lor de milă, se bucură că ei sunt mai bine decât mine și au un subiect în plus de povestit unui prieten sau unei prietene foarte bune, care mai apoi, nu trebuie să spună nimănui ce-a auzit. Si respectiva sau respectivul va face la fel la rândul său. Apoi de câte ori ne vom vedea, vor ocoli subiectul, ca și cum a trecut dacă l-au aflat și n-ar vrea să-mi mai amintească de el. Dar mă privesc iscoditor, cu o față care-mi dezvăluie curiozitatea asupra unor subiecte, cel puțin la fel de interesante pe viitor.

Nu-i nimic, uneori chiar am chef să mai dezvălui câte unul; că am multe, și de groază, și în amănunt, atât de amănunțite că nici nu țin minte toate detaliile (dar inventează altele, ce contează?). Și fiecare dintre ei sau ele, așteaptă, și și primesc o altă întâmplare sau poveste de-a mea, de fiecarte dată. Ce nu se gândesc ei, ce nu le dă prin cap, e să le adune, să le pună cap la cap și să conștientizeze că în privirea și atitudinea aceea compătimitoare e propria lor persoană, oglinda personalității lor, mila față de sine, pentru că eu, cea din fața lor, le povestesc toate dramele și poveștile de groază prin care am trecut, cu bucurie, cu mulțumire că au trecut și că au fost doar atât. Chiar entuziasmată de starea în care mă aflu atunci și un pic curioasă de ce va urma. Mila e pentru ei, Compătimirea tot pentru ei. Fața aceea e ce au ei pentru ei: slăbiciune.

Eu am putere să zâmbesc după fiecare în parte.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis: