Treceți la conținutul principal

Din coșmarurile copilăriei mele

 Acu' vre-o optâșpe ani, ne-am adunat toată gașca de copchii de la noi din sat și ne-am dus la "pârău". Eu cu frate-miu trebuia sa ducem gâștele la scăldat, dar mai trebuia și să le păzim. Ceilalți ne țineau de frumos (vorba Ramonicăi, favorita grupului). Aveam vre-o 40 de gâște cu tot cu bobocei. Le-am lăsat să se bălăcească, și mai la deal de ele ne jucam cu restul copiilor. Frate-miu avea "o parcare" cu drumuri și drumulețe pentru mașinuțe, cu locuri acoperite, construie din pietre culese de pe marginea pârâului - din alea late și subțirele, de cele mai multe ori rotunde (arătau "construcțiile" din "parcările lui acoperite" ca niște case din Flinstones). Eu construiam "fântânele" din pietre late și de dimensiuni cât mai egale aproape de marginea râului, și "le licheam" cu lut (de fapt era nămol - în care părinții nu ne dădeau voie să băgăm mâna, "că are oase de șarpe în el"). Restul prindeau peștișori să îi băgăm în căsuțele lor (fântânițele) noi-nouțe.

Incredibil cât de repede trecea timpul. După vre-o 2-3 ore de bălăceală, gâștelor li se făcea foame și trăgeau ca muștele la dulceață la porumbul verde abia crescut. S-au dus în *bucată la Păsărilă (așa îl poreclea lumea pe proprietarul terenului - nici acum nu știu cum îl chema de fapt), și au ras de pe un sfert de teren toți păpușoii. Ele mâncau bine-merci, noi ne jucam liniștiți, când l-am văzut pe Păsărilă că se apropia de bucată cu un bici în mână și cu niște sârme, bombănind (nu se înțelegea ce zice, dar știam că nu e de bine). Stăteam pitiți (deși el ne vedea) să vedem ce face. Era pe la sfârșitul lui august, boboceii erau de fapt niște mini-gâște, acuma li se făcea puful pene. Aveau la vre-o 2-3 kg fiecare, numai buni de tăiat (nu că noi am fi făcut asta acasă), deși încă se mai țineau după mă-sa care ne ne fugărea sâsâind și dacă ne aplecam după minge în apropierea lor.

Ce a făcut Păsărilă (jur că așa îl porecleau toți oamenii din sat)?
Când a ajuns în bucată și a văzut cât porumb "au ras" gâștele lui Andrieș, ce s-a gândit? A luat-o la fugă după gâște, și bineînțeles că a reușit să-l prindă pe cel mai tăntălău și mai mare dintre boboci. A scos sârma din buzunar și l-a spânzurat de o salcie din apropierea râului.

A stat cu moaca aia fioroasă și urâtă lângă boboc (nu cumva să mergem să-l salvăm), până n-a mai mișcat deloc. Îmi amintesc și acum că am avut coșmaruri cu el câteva nopți bune după faza asta. Cred că ne-a marcat pe toți, de n-am uitat nici acum. Ba mai mult, încă îmi trezește un sentiment de milă, și nu reușesc să-mi dau seama dacă sentimentul ăsta e față de mine, față de boboc sau față de nenea Păsărilă (care by the way între timp a murit săracu').


*bucată - la noi la Berzunți se referă strict la terenul cultivat cu porumb.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis: