Echivoc și senin

Am înghețat... De fapt nu eu am înghețat ci sufletul mi-a înțepenit. E o bulă în timp care nu se mai sparge. A rămas sufletul prins ca pulpana unei haine într-un cui și acum trage cât poate să-i sfâșie învelișul. Greu, foarte greu. Pentru că trage de ea cu teamă, teama de necunoscut: ce se întâmplă dacă se rupe? După aceea ce? Și stă înghețat așa în timp, dar timpul trece, numai sufletul crede că stă în loc. E periculoasă atitudinea asta: ar putea să se trezească bătrân dacă nu alege - bătrân și singur într-o coașcă bătrână de corp care poate arăta mai rău decât impune vârsta, ori s-ar putea trezi într-o situație din care să mai poată ieși cu greu, cu dureri provocate atât lui cât și alor suflete din jur.

Caut căldură pentru a-mi topi gheața din suflet. Caut unsoare pentru a desțeleni rugina din jurul unui suflet ferecat în împrejurări ciudate, singur și care nu acceptă ajutor direct; ca un câine iubitor de pe străzi care a primit des de mâncare dar și mai des a fost alungat și lovit de aceleași ființe care l-au hrănit. E teamă de fapt. Teama de a fi rănit, de a cădea iarăși în plasa în care peștele aleargă fără să știe că va rămâne fără oxigen doar de dragul unei bucurii de moment.

Nu e disperare, e latență. E un purgatoriu, o punte între fericire și tristețe, o liniște asurzitoare care prevede ceva foarte important, bun sau rău, o nebuloasă.