Vin ploi reci și cu bură care ne îngheață sufletele și ne deschid mințile. Ne lasă durerile să se vadă și fețele triste să se audă. Ploile astea ne spală veselia și zâmbetele tâmpe, de multe ori false...
O ploaie din asta ne spală și nouă fețele de măștile de vară, cu bronz de magazin, cu grimase de moment și cu nedureri. E un fel de frig care ne zgribulește sufletele și ne adună sub aceeași pilotă pe amandoi; ne înghesuie și culmea, ne încălzește mai bine și mai tare ca vara. Sunt ploile unei iubiri amorțite de soare, de praf și de problemele calde. Ploi de bun venit vieții și cititului. Avem vreme de cafea și de trabuc doar 5 minute, dar ne rămâne mai mult timp pentru noi, pentru un sărut care ne înmoaie spiritul ca pe o caramea cu interior lichid.
Da, e toamnă. O toamnă rece și caldă. O toamnă ca toate toamnele, cu bogăție și sărăcie, cu vinuri și rachiuri care ne amețesc și ne duc pe brațe până în gerul iernii - sora ei de gheață, care în ultimii ani s-a deprimat, și mai mult a plâns decât a nins... Culorile toamnei sunt ca fierul bătrân care se mănâncă odată cu timpul: se consumă verdele și viul și se transformă ca o vânătaie dintr-o culoare într-alta până la dispariție.
Solul, el e singurul beneficiar. El se acoperă cu pătura de frunze pentru a-și încălzi sufletul iarna dar și pentru a-și umple cămara cu hrană. Lui îi vine să râdă. El bea toate ploile astea, acceptă zâmbind frunzele și se bucură de moartea verii.
Ceața, ea e fiica solului și a ploii. Ei au născut-o pentru a ne aburi mințile și pentru a ne lua claritatea realității. E mică, de-abia s-a născut și deja își cunoaște destinul. Ne încurcă drumurile și ne răzgândește deciziile. Împreună cu ploaia - mama ei, care o va alăpta până la iarnă, ne aburește cu prietenia ei falsă cu soarele.
Bietul soare nu mai înțelege nimic și ca și noi se lasă dus de nas. Așa ajunge în fiecare an nervos și deprimat pentru ca la iarnă să-și scoată dinții la noi. E și el nevinovat ca și noi dar ceața atunci va fi dusă demult și nimeni nu se mai poate răzbuna pe ea... Așa facem toți de fapt: când știm c-am greșit dispărem și lăsăm viața să se întâmple fără ca noi să mai vrem să fim parte din ea; toate rănile deschise până la primăvară. Atunci, cu timiditate apare din nou și încercă să-l mângâie pe bietul soare care între timp a uitat răul, și-a ascuns dinții și cu inima împăcată c-o vede din nou, continuă idila începută în toamnă.
Dar iar repetă greșelile moștenite de părinții ei și împreună cu mama ploaie pleacă din nou și-l lasă rănit să ardă de dorință și dor o vară întreagă. Desigur că de multe ori nu mai poate nici el și se răzbună pe bietul ei tată - solul, aruncându-i canicule și uscăciune de nici pentru florile care-i alină sufletul nu mai are resurse să le țină în viață.
Ploaia săraca e mereu între ciocan și nicovală și mai vine să-și mângâie soțul pe canicula nebună a soarelui, apoi pleacă iar cu promisiuni și legăminte că vor fi împreună cu toții din nou... la toamnă...
O ploaie din asta ne spală și nouă fețele de măștile de vară, cu bronz de magazin, cu grimase de moment și cu nedureri. E un fel de frig care ne zgribulește sufletele și ne adună sub aceeași pilotă pe amandoi; ne înghesuie și culmea, ne încălzește mai bine și mai tare ca vara. Sunt ploile unei iubiri amorțite de soare, de praf și de problemele calde. Ploi de bun venit vieții și cititului. Avem vreme de cafea și de trabuc doar 5 minute, dar ne rămâne mai mult timp pentru noi, pentru un sărut care ne înmoaie spiritul ca pe o caramea cu interior lichid.
Da, e toamnă. O toamnă rece și caldă. O toamnă ca toate toamnele, cu bogăție și sărăcie, cu vinuri și rachiuri care ne amețesc și ne duc pe brațe până în gerul iernii - sora ei de gheață, care în ultimii ani s-a deprimat, și mai mult a plâns decât a nins... Culorile toamnei sunt ca fierul bătrân care se mănâncă odată cu timpul: se consumă verdele și viul și se transformă ca o vânătaie dintr-o culoare într-alta până la dispariție.
Solul, el e singurul beneficiar. El se acoperă cu pătura de frunze pentru a-și încălzi sufletul iarna dar și pentru a-și umple cămara cu hrană. Lui îi vine să râdă. El bea toate ploile astea, acceptă zâmbind frunzele și se bucură de moartea verii.
Ceața, ea e fiica solului și a ploii. Ei au născut-o pentru a ne aburi mințile și pentru a ne lua claritatea realității. E mică, de-abia s-a născut și deja își cunoaște destinul. Ne încurcă drumurile și ne răzgândește deciziile. Împreună cu ploaia - mama ei, care o va alăpta până la iarnă, ne aburește cu prietenia ei falsă cu soarele.
Bietul soare nu mai înțelege nimic și ca și noi se lasă dus de nas. Așa ajunge în fiecare an nervos și deprimat pentru ca la iarnă să-și scoată dinții la noi. E și el nevinovat ca și noi dar ceața atunci va fi dusă demult și nimeni nu se mai poate răzbuna pe ea... Așa facem toți de fapt: când știm c-am greșit dispărem și lăsăm viața să se întâmple fără ca noi să mai vrem să fim parte din ea; toate rănile deschise până la primăvară. Atunci, cu timiditate apare din nou și încercă să-l mângâie pe bietul soare care între timp a uitat răul, și-a ascuns dinții și cu inima împăcată c-o vede din nou, continuă idila începută în toamnă.
Dar iar repetă greșelile moștenite de părinții ei și împreună cu mama ploaie pleacă din nou și-l lasă rănit să ardă de dorință și dor o vară întreagă. Desigur că de multe ori nu mai poate nici el și se răzbună pe bietul ei tată - solul, aruncându-i canicule și uscăciune de nici pentru florile care-i alină sufletul nu mai are resurse să le țină în viață.
Ploaia săraca e mereu între ciocan și nicovală și mai vine să-și mângâie soțul pe canicula nebună a soarelui, apoi pleacă iar cu promisiuni și legăminte că vor fi împreună cu toții din nou... la toamnă...
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce vrei să zici?