Plouă prin telefon

- Dar tu ce vrei de la viață?
- Păi ce să vreau? Am destule, cred...
- Ai multe. Ai primit tot ce se putea primi mai bun, din câte văd!
- Da, e greu!
- Cum să fie greu? Tu ce mai vrei?
- Nu, nu mai vreau nimic. Am primit deja mai mult decât mi-am dorit. Nu înțelege greșit, nu am primit decât lucruri bune. Divinitatea îmi dă tot timpul mai mult decât merit.
- Atunci mulțumește-i, bucură-te și fii veselă.
- Fericirea și iubirea sunt sentimente pe care atunci când le simt le recunosc.
- Dar cine a pomenit ceva de iubire sau fericire?! Te-am rugat să fii veselă!
- Ce înseamnă să fiu veselă? Eu pot fi veselă doar dacă fericirea mă determină să fiu așa!
- Eu am evitat mereu aceste două expresii: fericire și iubire. Nu înțeleg de ce le aduci în discuție...?
- Foarte rău! De ce să eviți cele mai importante sentimente și implicit subiecte din viața oricărui om?
- (fâstâcit) Dar ce legătură are asta cu discuția noastră?
- Păi are! Ție nu-ți pasă de fericirea mea? Nu-ți pasă dacă eu simt sau primesc iubire? Ce e aia iubire sau fericire pentru tine?
- De ce insiști atât?!
- Pentru că este important. Pentru că mie îmi pasă. Dacă tu le ai și le meriți trebuie să te ocupi ca și ceilalți să le primească!
- Dar cine sunt eu să fac asta?
- Cum cine? Tu ești important așa cum și eu sunt.
- Eu cred că exagerezi!
- De ce te superi?
- (râde) Nu mă supăr, mă enervez.
- Nu te enerva, bucură-te. Tocmai m-ai făcut să râd.
- Asta vreau. Dar aproape că e prea mare efortul.
- Nu este. Și rezultatul te ajută să uiți de efort.
- Așa o fi.. Uite, plouă!
- Daaa... o simt. Mă atinge, mă mângâie și mă crește.
- Mă bucur.
- Bucură-te. Sunt veselă!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f

Citește mai mult »

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate: orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice: - N-ai curaj să sari de pe ga

Citește mai mult »

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis:

Citește mai mult »

Temperamentali

Faceți căutări pe acest blog