Am realizat de ce scriu când scriu adesea. Scriu poezii bune și frumoase atunci când sufăr tare și de tot din dragoste (nu am mai scris demult) și texte euforice și pline de haz și de necaz când sufăr de ceva trecător sau când mă bucur mai tare decât mă copleșesc. Acum știu și de ce marii și mai marii artiști au fost niște suferinzi: ca să ne bucure nouă viețile, să scrie minunății, să picteze fantasmagorii nemaivăzute, să bată drumuri lungi, imaginare sau reale, să ne facă nouă viețile colorate, minunate și bune.
Ei probabil nu au știut asta dar cei care trăiesc sper să afle, să sufere cu scop, cu rost, cu mai multă fervoare, pentru că se merită. În lumea asta incredibil de rea și de proastă sunt oameni și oamenii merită să se bucure de artă. Fără artă și fără copii am fi niște ruine, niște fantome vii și pline de tristețe.
Apropo de copii, acum ei mă fac pe mine să scriu, eu nefiind artist dar având zvâcniri de scris, de exprimat sentimente și pictat. Am și eu preferințe, preferați așa cum și alții mă preferă. E atâta loc pe lume și atâta lume-n lume încât toți avem, toți putem , toți suntem preferații cuiva, idolii altcuiva, avem idoli și iubiri, adorați și urâți. E frumos, e colorată lumea că suntem mulți și în atâta mare de oameni găsim artă, nebunie, isterie și urât, care pentru alții tot frumos e.
Mă bucur mult că trăiesc aceleași vremuri cu voi, că existăm în această lume apocaliptică, că experimentăm nemaivăzutul și nevăzutul, că trăim bucurii și frici noi, necunoscute și neexperimentate, că suntem parte dintr-o nouă istorie specială, digitală, intangibilă și mai apropiată de ceea ce înseamnă viață de duh, intangibilă dar existentă, grea dar posibilă, dureroasă dar cu bucurii inimaginabile, cu sărăcie și bucurie, cu puls aritmic și cu linii drepte și sonore...
Nu am înnebunit, așa am fost, altfel de normală, exact cum este vremea asta nouă, e normală dar diferită, ea se complace și naște noi tulpini ca să mai existe puțin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce vrei să zici?