De ziua mea e ziua noastră

Anul acesta de ziua mea credeam că va fi cel mai frumos din lume.

Și va fi!

Da, e un an greu, cum n-a mai cunoscut omenirea vreodată. Dar dacă tratăm fiecare om și caz separat, fiecare a trăit deja un sfârșit de lume (a lui, cea mai importantă), atunci când i s-a întâmplat cel mai urât lucru (unii și-au pierdut copii, alții părinți, unii funcțiile locomotorii, alții bucuria, unii vederea...).

Și eu am pierdut multe, am suferit tare (pentru ca așa sufăr eu, tare!) dar fiecare întâmplare de acest fel a adus după sine o mare bucurie. Uneori mult așteptată, alteori neașteptată. De fiecare dată, bucuria a fost mai mare decât tristețea, inima a crescut mai mare decât capul și ochii au sclipit mai puternic decât lacrimile.

Voi sta în casă la propriu de ziua mea, poate fac niște clătite de post (că și așa îmi expiră făina de grâu în dulap de anul trecut), poate bem un pahar de vin, poate nu. Eu, cadoul suprem, cireașa de pe tort, diamantul neprețuit l-am primit. Se numește Anisia Maria și împreună cu Marius (zis și "tati") am reușit să devenim bogați.

Nu, nu avem casă (tot cortul este proprietatea noastră), nici aur, nici bax-uri de hârtie igienică 😜 ci am primit-o pe Anisica. Este un cadou fabulos! Un miracol; căcăcios ce-i drept, câteodată plângăcios dar o fericire absolută și fără sfârșit. 

Așadar, de ziua asta a mea nu mă poate extazia niciun alt dar. Aleg ca în aceste vremuri ciudate și nemaiîntâlnite, în care avem toate mijloacele posibile să ne îmbrățișăm unii pe alții și toată lumea asta, exact asta să fac, dar prin intermediul mijloacelor ne-fizice - cu sufletul. Pentru toți ceilalți e o simplă zi, la unii poate e tristă, la alții e doar dezlegare la pește sau sărbătoare în calendar dar pentru mine e ziua în care, după 33 de ani, în ciuda nebuniei, viața are cel mai unic sens și este ascendent. 

Astfel, folosindu-mă de minunatele resurse indirecte ca internetul și telefonia, îmi împărtășesc aici bucuria și mulțumirea de a-mi iubi, îmbrățișa, saluta, ciocni un pahar (virtual), a râde și a glumi cu toți ai mei: familia extinsă cu soț, copil, socri, cumnate, nepoți, mătuși și bunici (mulțumesc pentru tata și mama), prieteni (toți cei pe care eu îi consider prieteni, indiferent de ce consideră ei), colegi (de pe la toate școlile, cursurile, facultățile, locurile de muncă și interviurile), dușmani (deși nu îmi este foarte familiar și palpabil acest termen), cunoscuți și necunoscuți. 

Asta pentru că dacă urăsc ceva pe lumea asta, aceea este singurătatea. Nu am fost singură niciodată și acest sentiment (de singurătate) nu-l doresc decât celor care și-l doresc. 

Așadar, vă invit la ziua mea! Haideți să ne îmbrățișăm (virtual), să ne împărtășim bucuriile (că sunt destule - existăm aici, azi), să ne distrăm, să ciocnim tare un pahar mare cu orice și să ne veselim cu ce avem (dacă-i cu făină, clătite și pită să fie).

Eu una mă bucur că vă am pe toți și că nu mă vedeți (îs mai grăsună cu vreo 10 kile), că pot mânca, bea, dormi (câteodată), că pot face haz de necaz, dansa, scrie, citi, povesti, râde, plânge, țopăi și trăi cu viața mea așa cum este.

Vă cinstesc, vă respect, vă apreciez și asta nu poate însemna decât că vă iubesc!

Pace și dragoste! Așa vom nimici absolut orice!