Muții și guralivii

Toată viața am făcut parte din această ecuație și evident, nu am fost niciodată eu mutul pentru mai mult de 5 minute.

Am fost întrebată des dacă pot sa tac măcar 5 minute, cu nervi așa... Realitatea este că totuși am fost ascultată dacă se dorea liniștea. Dureau vorbele.

Da! Pot să tac. Pot să tac mai mult decât 5 minute, pot să tac mult și în tot acest timp să fac planuri mari mari. Planuri de afaceri, planuri mărețe care au ca scop fapte mari, idei înalte cu final exploziv. Pot în același timp sa îmi imaginez tragedii cum nici în filme nu vezi, pot și să îmi fac planul pe următoarea săptămână cu ce voi mânca și ce activități interesante să avem (da, să avem, că eu nu sunt niciodată singură, nici măcar în gândurile mele, pentru că urăsc singurătatea).

Dar e adevărat că de obicei nu tac. Nu îmi place tăcerea multora. Unele tăceri, cele înțelepte mi se par extraordinare. Sunt înălțătoare de-adevăratelea, te apropie de Dumnezeu. Dar pentru astfel de tăceri este nevoie de o mare înțelepciune; și să fim serioși, câți dintre noi sunt așa? Majoritatea batem câmpii rău de tot în gândurile noastre, trăim în trecut sau ne gândim la viitor. Ne trece viața aiurea în tăcere. În tăcere suntem egoiști, trăim doar noi cu noi fără ceilalți, tăcerea utilă e rară. Există și locuri (multe) în care trebuie să tăcem (cum e la birou sau în general la muncă, dacă nu o cere activitatea altfel, la biserică sau când medităm), dar de cele mai multe ori comunicarea e cea care ne aduce în familie.

Lumea poate fi o familie dacă știm să comunicăm. Eu am o familie numeroasă, care, vrând nevrând mă are cu gura mare.

Cei tăcuți (pe care eu i-am cunoscut), de cele mai multe ori ascund bull shit-uri, scheleți, ocolesc elefanți, sunt frustrați (tare, ca de altfel cu toții suntem), au dureri, piedici și neputințe mari. Mereu m-am lipit de câte unul crezând (în capul meu prost cu idei "mărețe") că pot să ajut. Dar m-am crezut (again) The Brain. În realitate, ei sunt singurii care se pot ajuta, chiar și de noi ăștia cu gura mare, cărțile deschise ale lumii...

Cel mai important aspect este următorul: mutul nu e neapărat cel mai bun seif pentru secrete și guralivul nu înseamnă că este mereu o moară hodorogită care dă din casă!

Părerea mea, nu dați cu pietre, spuneți-o pe a voastră!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f

Citește mai mult »

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate: orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice: - N-ai curaj să sari de pe ga

Citește mai mult »

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis:

Citește mai mult »

Temperamentali

Faceți căutări pe acest blog