Treceți la conținutul principal

Momente altfel

În ultima vreme îmi petrec timpul aparent plictisitor; numai pe acasă cu A., cu câinele (care e mai puțin în schemă) și descopăr chestii. Înainte de A. aceste chestii mi se păreau atât boring cât și frustrante (probabil pentru că nu le aveam și subconștientul meu nu voia să accepte asta)...

Anyway, stând eu cu A. lipită de mine, am descoperit niște minunății: ce frumos e să stai într-o singură poziție (te miri cum te prinde, sau cum O prinde... somnul), ca yoghinii (cu orele) și să treci peste faza de amorțeală sau durere și să experimentezi respirația în tandem. Cea mai dulce respirație e cea conștientă, împreună cu una de "boț de humă", mai rapidă și mai caldă; o burtică mică mică, moale și pufoasă lipită de a ta și legată încă de tine cu un cordon spiritual mai puternic decât cel ombilical; și apoi, cum se conturează așa o fățucă angelică, liniștită și în siguranță sub brațul tău; căldura puțin umedă a respirației de bebeluș, cu miros de calea lactee, care vine spre tine de la pieptul tău și cel mai frumos zâmbet știrb pe care l-ai întâlnit vreodată.
Nu mai zic despre faptul că nu am crezut vreodată să mă amuz la vreun pârț al cuiva sau chiar de un căcăcios (la propriu), să nu mă supăr că cineva mă umple de bale (și nu mă refer la câine) sau că mă udă fleașcă în 5 minute de baie în cădiță.

Iată că am trăit să o trăiesc și pe asta și Doamne-ți mulțumesc, pentru că altfel, acum cunoscând-o, știu că trăiam degeaba.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Ce vrei să zici?

Postări populare de pe acest blog

Logodna noastră

Nu știu dacă am apucat a spune cum m-a cerut pe mine omul acesta de nevastă s-o ție pe viață... Eu nu m-am așteptat pentru că am avut mereu așa o tendință de a nu-mi plăcea ideea asta de lucruri comune, repetitive, care li se întâmplă tuturor, deci și cererea asta în căsătorie mi se părea un clișeu. N-a fost. N-a fost, pentru că el, neîntreg cum e, nu a pomenit vreodată despre intenția asta a lui. Și ca să o iau mai de la un capăt, de vreo două săptămâni tot aflam accidental că mă minte. Îl întrebam ce a mai făcut ieri și îmi spunea că a stat în casă, că e liber de la serviciu, si la scurt timp după discuția noastră mă întâlneam cu un prieten sau o cunștință și-mi spunea că mai devreme s-a întâlnit cu el la mall sau pe centru sau mai știu eu pe unde în trafic. Chiar am îndrăznit, după vreo 3 întâmplări din astea, să îi spun unei prietene ce simt eu și cum cred că și-a găsit pe vreo pisi din asta sexy și frumoasă și că e laș și nu e în stare să îmi spună. Asta, în loc să-mi f
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Jocuri tragice de copil inconștient

Uneori din păcate, alteori din fericire, am dovedit a fi foarte orgolioasă încă din copilărie. Repet des chestia asta, și de aceea spun din păcate:  orgoliul e frate de sânge cu prostia și trebuie ținut în frâu sau chiar încuiat într-un cufăr cu 7 lacăte pentru totdeauna. Aveam vre-o 9 ani, eram în vacanța de vară și ne jucam prin jurul casei, mai exact "la drum" cu toți vecinii și nepoții veniți pe la vecini. Era fain, că ne adunam destui cât să jucăm fotbal, ascunselea, rațele și vânătorii, magazinul, șotron (indiferent dacă eram băieți sau fete) etc. De departe cel mai nebun, năstrușnic (nici nu știu cum să-i zic), era Alin "Troschi" (Troschi e porecla lu' taică-su - alt nebun), care era și cel mai apropiat prieten de joacă al nostru (al meu și-al lui frate-miu), fiind vecini. Avea așa un stil de Ion Creangă contemporan, intuia reacțiile celorlalți copii și ne manipula cu chestia asta. Așa că vine el la mine și-mi zice:  - N-ai curaj să sari de pe ga
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »

Retrospectivă, ce pompos!

2014 - Vama. Cu viitorul soț super-entuziast Când am împlinit 12 ani şi am decis că eu plec de acasă (cu acordul părinţilor, la treij' de kilometri mai încolo) credeam că e punctul culminant al vieţii mele. Apoi, când am dat Capacitatea am realizat că mă înşelasem cu doi ani înainte (mai ales că acu' aveam şi buletin). Am intrat la liceu, şi fiind acelaşi în care am făcut şi doi ani de generală "le ştiam pe toate bineînţeles", nimic prea nou şi prea interesant aici. Într-a doişpea am realizat că punctul culminant al vieţii mele va fi BAC-ul. Mai ales dacă îl şi luam. Am ajuns la facultate şi am murit de râs când am auzit că tre' să învăţ pe de rost un manual mai gros decât Basmele lui Ispirescu. Am picat 3 examene din prima şi am înţeles că cea mai mare realizare a vieţii mele este să îmi iau restanţele, să termin facultatea şi să nu ajung vânzătoare la Bacău sau citez "ajutor de cioban" la Berzunţi. In anul 2 m-am îndrăgostit şi am zis:
Trimiteți un comentariu
Citește mai mult »